Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for the ‘herghelii de inorogi si versuri’ Category

http://www.youtube.com/watch?v=JqM3b2mydFo

Caderea cailor pe gheturi
Si mila grea din ochii lor
Copitele plutind in aer
Si revenind staruitor

Cai in genunchi frica uscata
Ca iarasi se vor pravali
Si sangele pierdut el pare
Zapada limpede a fi

In sanii dorm copiii
Si lupi vin de departe si razleti
Gandindu-se la nebunia
Ce-o vor sapa in calareti

Cai mantuiti simtind in taina
Copiii care parca scot
Bucaţi de zahar ca zapada
Si le apropie de bot. 

(Constanta Buzea)

Citeşte articolul complet »

Nu-si mai amintea omul cum gasise calul si nici calul nu-si amintea cum gasise omul…

Se aflasera… atat…

Si ceilalti oameni nu intelegeau omul care avea un cal si nu intelegeau nici calul care avea un om… I-au urmarit curiosi zile intregi apoi s-au plictisiti si s-au intors la macinatul lor de stele… Intr-o dimineata calul care avea un om a gasit o stea… Si a framantat-o cu copitele, si s-a jucat cu ea pana cand pamantul a devenit noroi… Vazand pacatul calului, oamenii s-au infuriat si au hotarat sa il omoare. Omul care avea un cal le-a cerut iertare, le-a promis ca le va aduce stele cate vor voi numai sa ii lase calul care avea un om sa traiasca… Dar oamenii au hotarat ca vor lasa calul sa traiasca doar daca le va aduce bucati de luna sa le macine…

Si omul care avea un cal s-a inspaimantat stiind ca nu va putea ajunge la luna niciodata cu calul sau… Caci, vedeti voi, oamenii macinau stele… insa stele care cadeau din voia lor pe pamantul oamenilor…

Si omul care avea un cal a plecat sa caute luna… Si ani intregi au cutreierat omul si calul pamantul dar nu au gasit-o… Atunci, omul s-a intors la ceilalti oameni… Si le-a spus ca a gasit luna insa calul sau a mancat-o… Oamenii au hotarat sa spintece burta calului si sa scoata luna sa o macine… Degeaba i-a rugat omul care avea un cal sa nu faca asta, degeaba a incercat sa le spuna ca de fapt mintise…

Si tipetele sale, si rugamintile sale, si lupta sa, si trupul sau lipit de al calului, si mana inclestata in coama lui, si nechezatul disperat al funiei ce-i sugruma… s-a facut seara si cainii au inceput sa urle… urlau ca de obicei la luna… si omul care avea un cal a inceput sa tipe aratand catre luna : « A scuipat-o ! Uita-ti-va, luna e tot acolo ! Nu mai este in burta calului meu ! Da-ti-mi calul ! »

Si omul care avea un cal a plecat dintre oameni si calul care avea un om a jurat ca nu va mai inghiti luna niciodata…

Si calul care avea un om l-a invatat pe om ca libertatea nu inseamna a ajunge la luna…

Si omul care avea un cal a invatat sa culeaga mere si sa ii de-a calului sau luna de cate ori poftea…

Citeşte articolul complet »

Unicorn

Femeia-inorog se hraneste in fiecare dimineata cu oglinzi sparte si, din greseala, uneori, se priveste in talpa ta. Nu pentru a vedea daca ii sta bine parul … doar pentru a isi aminti ce culoare au ochii ei.

Femeia-inorog vaneaza fluturi imaginari si oboseste repede, dar nu se plictiseste niciodata.

In fiecare dimineata isi aminteste sa planga deasupra cestii de cafea pentru a ii da gust si pune o lingurita de zahar doar daca e o cafea de doi.

Femeia-inorog e dulce si calda, dar nu stie sa rada. E amestec de apa inghetata si dans in mijloc de strada fara a ii pasa de oamenii care ii privesc uimiti nebunia. Se rataceste in cele mai clare si simple harti si se teme de oameni pe atat de mult pe cat ii iubeste.

Femeia-inorog stie sa ceara pentru ceilalti, sa dea pentru ceilalti, dar niciodata pentru ea.

Femeia-inorog nu este nici frumosa, nici urata si nu cauta niciodata confirmare decat in privirile care ii sunt dragi. Ii este teama de sine si simte ca traieste mai mult atunci cand sufera, decat atunci cand este fericita.

Femeia-inorog uraste trenurile si drumurile care duc spre o destinatie precisa, dar le uraste si pe cele care duc “nu stiu unde”. Inca nu s-a decis ce sa simta pentru drumurile care duc spre “nicaieri” sau nimic”. Uneori se simte bine impreuna cu propria-i fiinta, dar in marea majoritatea  timpului e o goana nebuna cat mai departe de sine.

Femeia-inorog isi impune sa nu aiba asteptari, insa are. Astepari mari de la ea, mari de la oameni. Si si-ar dori ca oamenii sa ii citeasca gandurile si sa nu o intrebe niciodata nimic.

Nu stie ce-i cu ea aici si de fiecare data cand reuseste sa isi gaseasca sens e strivita cu seninatatea cu care pot fi striviti melcii sub cochilii.

Femeia-inorog e prea mica inauntru pentru tot ceea ce-i acolo si in acelasi timp se sufoca de imensitatea fara colturi… ar da orice pentru un colt in care sa se cuibareasca si sa se ascunda cand larghetea i se infige dureros in carne…

Femeia-inorog e intotdeauna in contratimp… se grabeste atunci cand nu trebuie si uita sa alerge atunci cand lucrurile langa ea alearga.

I se face dor de tine cand esti langa ea, nu atunci cand pleci.

Femeia-inorog supravietuieste intre ore de uitare, indiferenta, abandon, nevointa pe de o parte si explozii de trairi, pofta, foame, graba, lacomie de viata pe de alta parte.

Dualitatea femeii-inorog e un blestem si o binecuvantare. E practic energia care ii trezeste pleoapele in fiecare dimineata.

Femeia-inorog este puternica si slaba, fericita si trista, urata si frumoasa, calda si rece, egoista si altruista, plina si goala, curajoasa si lasa, sincera si sincera, ambitioasa si delasatoare, tandra si indiferenta, lacrima si zambet, tacere si avalansa de cuvinte, inteligenta si stupida, responsabila si iresponsabila, introvertita si extrovertita, logica si ilogica, amara si dulce, luminoasa si stearsa, copilaroasa si matura, incapatanata si maleabila, reala si ireala, simpla si complexa.

Femeia-inorog este magica, colorata, extraordinara, aparte, luminoasa, trezeste curiozitate si surprinde.

Femeia-inorog este asemenea unei furtuni pe care nu te poti abtine sa nu o privesti, este fascinanta in incolacirea-i de-a cuprinde, de-a inghiti lumea, in amalgamul de culori si in intensitatea furiei cu care isi cere dreptul asupra a tot si toate. Dar daca indraznesti sa te apropii, sa-i gusti ploaia amestecata cu fum, praf si miros de ars te va trage fara sa iti ceara voie in mijlocul ei.

Ce este in mijlocul unei furtuni?

Spuneti-mi voi, cei care ati intalnit femei-inorog!

 

Citeşte articolul complet »

16530-fantasy-tattoo-design-art-flash-pictures-images-designs-fairy-tattoo-design-1920x1200

Daca ai avea de ales…. Ce ai alege? Ai arunca cu potcoave in stele sau ai arunca cu stele in potcoave?

Cu furie sau cu explozii de bine? Privind de sus in jos sau de jos in sus? Cum ar fi mai simplu sa legi ceea ce rataceste in tine cautand o palma deschisa in care sa se cuibareasca si ceea ce te asteapta inevitabil undeva mai aproape sau mai departe de stele? Ai alege calea cea mai simpla sau cea mai dificila? Si daca nu poti framanta in acelasi bol de lemn pamantul sarutat de potcoave si stelele catre ce ai alerga sa aduci prima oara? Cat de aproape sunt lucrurile ce le-am conturat dincolo de stele in incercari disperate de a ne scuza si de a ne impaca cu propriile esecuri? Cat de departe sunt cele ce le credeam adanc tatuate in fiecare bucata din fiinta ce se uita la tine din oglina?

Potcoave alergand nebune spre niciunde sau stele fixate cu pioneze colorate pe un cer ce exista doar pentru ca asa spunem noi.

Ma framanta intrebarea aceasta de cateva zile… o desfac si o innod… creionez imagini cu fierari urland la stele neputinta cailor de a se scutura de soarta… imagini cu stele fierband in ceaune reci…

De ce as arunca cu potcoave in stele? Sa le spun povestile cailor ce si-au ratacit goana in existenta mea… sa-mi spuna ele de acolo de sus care potcoava trebuie pastrata si care nu… Si m-ar infuria cu siguranta raspunsul lor si le-as lovi de data asta cu toate intrebarile mele pana cand le-as vedea la picioarele mele agonizand… Le-as calca apoi cu talpi nepotcovite pana cand si pamantul uscat din toamna asta ar uita ca au existat vreodata.

De ce as arunca cu potcoave in stele? Pentru ca pot! Pentru ca nu sunt atat de departe cum isi doresc ele sa credem… Pentru ca nu am nimic de pierdut… Potcoavele se vor intoarce intotdeauna… Una sau doua poate vor ramane prinse in dinti de stea, dar nu ar fi paguba mare…

De ce as arunca cu stele in potcoave? Ar insemna ca am ajuns la stele. Sunt acolo. Da, si pot arunca cu ele in potcoave si magia lor va invata caii sa zboare si sa vina la mine… Si cred ca as arunca cu stele si in cativa oameni…

Atat de aproape de pamant… atat de aproape de stele… mi se zbat inca gandurile in noroiul ramas de la ultima ploaie de oameni trecuti pe langa mine… mi se zgaraie zambetele in bucatile de stele ajunse din greseala pe pragul usii mele… si privesc in jos… in sus…culoarea ochilor mi se schimb cu fiecare om ce se opreste sa ma priveasca… niciodata negri…

Fara sa stim alegem in fiecare clipa potcoave sau stele, pamantul sau cerul, sinceritatea sau zborul, oameni frumosi si oameni gresiti, calea usoara sau gustul intens al labirintelor… Alegem fara sa ni se ceara sa alegem pentru ca nu suntem suficient de inalti incat sa sarutam fierul greu si irealul in acelasi timp.

Indraznim sau nu, ne cenzuram sau explodam in goliciune si ii speriem pe cei de langa noi, urlam de dor cand de fapt nici nu mai stim de ce ne este dor, ne mintim si mintim fara rusine si apoi ne plangem de mila, ridicam ziduri si preferam sa respiram aer mucegait decat sa iesim afara din tot ceea ce ne goleste si ne seaca de propria esenta.

Privim cu jind catre stele, dar daca ar fi mai aproape si accesibile nu ne-am aminti de ce le-am vrut. Privim cu invidie potcoavele ce feresc caii… oamenii… de asprimea pietrelor fara de care nu ar exista drumuri, dar nu avem curaj sa le purtam caci dor la inceput si miros a ars, nu a iasomie (habar nu am cum miroase iasomia).

I-am provocat azi pe cei de langa mine sa aleaga intre stele lovite de potcoave sau potcoave lovite de stele… Nu exista alegere corecta sau gresita… dar poate intrebarea le-a furat cateva secunde din timpul ce-i alerga catre maine si au ridicat privirea instinctiv catre stele, desi era miez de zi… si au lasat sa le alerge prin gene vant impletit cu cai si le-a mirosit a iarba proaspat cosita… Daca au facut asta, nu mai conteaza ce au raspuns…

La noapte vreau sa visez cai impletiti in stele si stele impletite in cai… La noapte vreau sa masor cu un creion foarte bine ascutit mijlocul… sa trag o linie la mijloc… sa ma asez pe aceasta linie si sa privesc cand la stele, cand la potcoave… incet, fara graba, sa imi invelesc ochii cu ele pe rand pana cand si potcoavele si stelele vor uita ca sunt atat de departe unele de altele si se vor plictisi sa-i sfasie pe oameni in doua si stelele se vor cuibari in potcoave si ma vor visa pe mine. La noapte vreau sa ma inec in coama aspra a unui inorog, sa-mi apas pielea pe pielea lui, sa imi impletesc mainile in ochii lui si sa alergam… sa alergam si stelele sa alerge dupa noi…

Daca ai avea de ales…. Ce ai alege? Ai arunca cu potcoave in stele sau ai arunca cu stele in potcoave?

Sa arunc cu stele in potcoave. Vizualizezi? Cred ca interpretam diferit. Eu vad potcoavele urate si stelele frumoase. Si aleg sa raspund cu frumos la tot ce e urat. De ce vezi potcoavele urate? Pentru ca sunt mari si grele, rigide si ruginite. Si traiesc in noroi.

Cu potcoave in stele. De ce? Mi se pare ca n-as putea niciodata sa arunc cu stele.

Potcoave in stele. Sa simta magia lor. Iubesc caii mai mult ca stelele. Stelele doar sclipesc. Caii umplu inimi.

As arunca cu stele in potcoave. Sa fie stralucitoare. Si sa transforme caii in personaje de basm care pot zbura.

Cu potcoave in stele, iar apoi sa recuperez potcoavele cu care am aruncat, dar si stelele care au picat pe jos.

Cred ca as alege sa arunc cu potcoave in stele pentru ca la prima vedere ar fi fara rost, dar optimistul din mine ar spera la un rezultat maret sau oricum mai mare ca o potcoava nascuta din stele.

Imi e frica de stele sa nu ma arda… deci as evita sa pun mana pe ele. Cu potcoave in stele as arunca pentru ca vreau sa vad ce se intampla cand se intalneste norocul cu tentatia interzisa.

 Voi ce ati alege?

Citeşte articolul complet »

Sunt oameni care iubesc oamenii si oameni care iubesc (ne)oamenii.

Deseori am iubit mai mult (ne)oamenii si deseori m-au vindecat cu atat simplitate si naturalete…

Si pentru ca (acum incepe sa muste vina din mine cu pofta si imi amintesc ca au trecut inadmisibil de multe zile de cand nu am ajuns la adapost si nu imi voi cauta scuze) nimic nu ma poate bucura mai tare ca (ne)oamenii nascuti cu vantul impletit in fire…

Voi (ne)oameni cu ochi atat de mari si de curiosi, cu-atat intrebare de liberate in potcovire sau nepotcovire, voi cai cu trup atat de cald si moale… voi inorogi ce va aratati cu-atata incredere pentru ca mai apoi sa vi se inece nechezatul in maini aspre….

Caluti de plastic, cai ciopliti in piatra ce se hranesc zilnic cu trifoi de ceramica, cai galopand pe post-it-uri roz in cutie roz, cal de lemn, coama de cal impletita-n margele albastre, cai de purtat la urechi, cai rataciti in camasi, cai de cerneala ascunsi in piele… si cai adevarati… atat de adevarati si atat de….

Exista niste oameni care fara sa stie m-au facut fericita si simt nevoia cumva sa le multumesc… Pentru ca de astazi adaug hergheliei de mai sus un cal alb…

Sunt niste oameni tare frumosi si a fost tare placut sa ii cunosc.

Ii gasiti aici: www.conserve.ro .

Noapte buna!

Vise cu cai si nisip!

Citeşte articolul complet »

Stii, este un baiat la mine in cartier… merge in carje… ma intalnesc deseori cu el dimineata in drum spre statia de autobus… nu stiu daca merge la scoala sau la serviciu… are mereu un rucsac in spate. Nu l-am privit niciodata cu mila… Un om curajos, mi-am spus mereu.

Dimineata m-am intalnit cu el din nou… era cu mama lui si cu un domn (nu stiu daca era tatal lui sau un vecin)… carjele ii alunecau pe gheata… cadea… era ajutat sa se ridice… cadea din nou la fiecare doi trei pasi… nu am auzit nici macar un icnet, un geamat, o injuratura, un oftat sau dinti scrasnind… incapatanata tacere si incapatanate picioare… mama lui a inceput sa il roage sa mearga acasa… apoi a inceput sa tipe la el… o masina astepta cu un sofer nerabdator sa se termine drumul de melc al baiatului sa poata trece…

E o adevarata lupta zilele astea pe o bucata de strada pe care sa poti merge…o lupta intre masinile cu oameni si oamenii fara masini…

In fata mea un grup de fete se harjoneau si se tranteau in zapada… mergeau spre scoala si mimau pasi impiedicati… in spatele lor baiatul in carje cadea din nou: “Nu tipa mamaaaa…. Nu mai tipa!”… Si mama ii tipa sa renunte… Si tipatul acela il rusina si il ambitiona mai tare… Apoi m-am indepartat, nu am mai privit in urma si am grabit pasul spre statie caci venea autobusul…

Toata ziua mi-au urlat in urechi cuvintele… Nu mai tipa, mamaaaa, nu mai tipa!”…

Azi m-am simtit un om norocos… si tot azi m-am simtit un om nenorocit…

 Si nu pot sa nu ma gandesc la cele patru picioruse care s-au ambitionat pana de curand sa stea drepte indiferent cat de tare a durut…. 

Citeşte articolul complet »

…. a trecut mai bine de o saptamana si inca nu gasesc cuvinte… si pentru ca poate nu voi gasi niciodata iti spun doar: Iti multumesc, dragul meu!  Te iubesc!

P.S…. visam la bucata aceasta minunata de hartie de cand ma plimbam prin cimitirul Belu acum multi ani cu un bun prieten, un om care nu mai este acum si care imi vorbea atat de serios despre poezie… ca si cum poezia ar fi inseamnat lumea si nimic mai putin… visam la aceasta minunata bucata de poezie de cand ii dadeam sa citeasca incercari curajoase unei doamne care imi vorbea la fel de serios despre poezie… si apoi o alta doamna si sotul ei care acum nu mai este mi-a vorbit serios despre poezie… si mai  inainte de toti oamenii care vorbeau serios despre poezie visam la aceasta bucata minunata de hartie de dinainte sa ma stiu…

Citeşte articolul complet »

am plecat

am plecat să caut furnicile

ce iţi trecuseră mai ieri prin gând

le-am găsit ploaie de melci si resturi de frunze

si nimic n-am putut înţelege

din toamna ce-şi muşca flămândă din trup

Citeşte articolul complet »

(pentru ca inca nu pot vorbi despre tine…)

La inceputuri caii se nasteau in cochilii de melci si melcii… nu stiu unde se nasteau melcii…

Cineva… nu stiu cine… le-a spus cailor povesti… povesti despre campuri ce respira iarba… povesti cu paduri fermecate si copaci vii… povesti de campuri cu nisip impletite cu spuma alba de apa…

Si a inceput sa ploua… O toamna… Doua…

Pana cand… caii au vrut sa le ploua in nari, sa-si hraneasca copitele cu noroi cald…Si melcii s-au saturat sa le ploua in ochi…

Melcii n-au mai vrut goana si niciunde…vantul de-aiurea ascunzandu-se in trupul lor cleios…Si caii au vrut nerabdarea si graba si verde si toamna…

De-atunci melcii au inceput sa se nasca in cochilii… si caii au inceput sa se nasca…nu stiu unde…

Si de-atunci toamna s-a facut dintr-o copita arsa de cal imbratisata cu disperare de melci…

 

Citeşte articolul complet »

Iubesc cat mai putin. Imi impart sufletul cat mai putin posibil. Am invatat sa nu sufar, sa inchid ochii. Am inteles ca sufletul meu este mult prea mic pentru a ma durea atatea fiinte.

Am invatat sa nu ma mai doara fiecare om pe care il vad suferind… Mai greu mi-a fost sa invat sa nu mai sufar pentru fiecare animal caruia i-am intalnit privirea… Sa invat sa imi asum neputinta…

Desi mi-am promis ca nu o sa imi impart sufletul niciunui calut atunci cand am inceput sa merg la adapost… ca ii voi iubi pe toti la fel, nici prea mult, nici prea putin… nu m-am putut abtine sa nu ii ofer ei mai mult.

De ai putea tu suflet drag sa-mi spui…

Am invatat sa nu imi fie teama, sa am rabdare, sa nu imi fie sila de puroiul care inca mai curge din ranile ei, sa o inteleg cand a vrut sa ma muste, cand a vrut sa loveasca cu picioarele.

Inceputul unei sanse

Mi-am asumat responsabilitatea de a avea grija de ea, am insistat pentru ea si m-am tinut scai de oameni pana cand am gasit cel mai bun locsor pentru ea… Am avut cosmaruri, am visat-o nopti in sir… am plans pentru ea, mi-a fost teama sa nu renunte la a lupta… Nu mi-am putut onora datoria fata de ea tot timpul, dar exista oameni minunati care m-au ajutat sa am grija de ea si care au incredere, ca si mine, ca se va face bine…

Acum nu mai pot merge atat de des la ea si ma simt vinovata…

Necuvinte de iarna

Vezi, de aceea nu vreau sa imi impart sufletul… Insa animalul acesta trist si chinuit m-a invatat atat de multe despre viata, despre rabdare, despre putere, despre libertate, despre mine… Egoismul meu de a nu suferi pentru el i-ar jigni ambitia cu care se agata de viata si continua sa ceara sansa de a trece peste iarna aceasta… De a se bucura de iarba cruda, de dusuri racoritoare, de atentie multa si morcovi mai multi decat orice (e un calut atat de lacom si pofticios)…

Ce simplu ar fi sa nu putem iubi ! Ce tragic ar fi sa nu putem iubi ! Oameni, cai, caini, porcusori de guineea, copaci…


 

Citeşte articolul complet »

 

Nu-si mai amintea omul cum gasise calul si nici calul nu-si amintea cum gasise omul…

Se aflasera… atat…

Si ceilalti oameni nu intelegeau omul care avea un cal si nu intelegeau nici calul care avea un om… I-au urmarit curiosi zile intregi apoi s-au plictisiti si s-au intors la macinatul lor de stele… Intr-o dimineata calul care avea un om a gasit o stea… Si a framantat-o cu copitele, si s-a jucat cu ea pana cand pamantul a devenit noroi… Vazand pacatul calului, oamenii s-au infuriat si au hotarat sa il omoare. Omul care avea un cal le-a cerut iertare, le-a promis ca le va aduce stele cate vor voi numai sa ii lase calul care avea un om sa traiasca… Dar oamenii au hotarat ca vor lasa calul sa traiasca doar daca le va aduce bucati de luna sa le macine…

Si omul care avea un cal s-a inspaimantat stiind ca nu va putea ajunge la luna niciodata cu calul sau… Caci, vedeti voi, oamenii macinau stele… insa stele care cadeau din voia lor pe pamantul oamenilor…

Si omul care avea un cal a plecat sa caute luna… Si ani intregi au cutreierat omul si calul pamantul dar nu au gasit-o… Atunci, omul s-a intors la ceilalti oameni… Si le-a spus ca a gasit luna insa calul sau a mancat-o… Oamenii au hotarat sa spintece burta calului si sa scoata luna sa o macine… Degeaba i-a rugat omul care avea un cal sa nu faca asta, degeaba a incercat sa le spuna ca de fapt mintise…

Si tipetele sale, si rugamintile sale, si lupta sa, si trupul sau lipit de al calului, si mana inclestata in coama lui, si nechezatul disperat al funiei ce-i sugruma… s-a facut seara si cainii au inceput sa urle… urlau ca de obicei la luna… si omul care avea un cal a inceput sa tipe aratand catre luna : « A scuipat-o ! Uita-ti luna e tot acolo ! Nu mai este in burta calului meu ! Da-ti-mi calul ! »

Si omul care avea un cal a plecat dintre oameni si calul care avea un om a jurat ca nu va mai inghiti luna niciodata…

Si calul care avea un om l-a invatat pe om ca libertatea nu inseamna a ajunge la luna…

Si omul care avea un cal a invatat sa culeaga mere si sa ii de-a calului sau luna de cate ori poftea…

 

Citeşte articolul complet »

s-a înecat un cal cu-n os de apă

când pe izlazul băltuit de vise l-am găsit

trăgea să moară şi încet, furiş, mână de şoaptă

îi scutura privirea de nebun

acum i-s oasele îngrăşământ de iarbă

de iarbă amară, crudă de izlaz

doar rareori un nechezat în şoaptă

aruncă umbre-n apa ce o beau

 

 

Citeşte articolul complet »

Incerc de sambata sa scriu blog.postul acesta…

Dar dupa ce am ajuns acasa de la adaposul de cai am intrat in bucatarie pusa pe fapte mari: adica o prajitura (care a iesit delicioasa) si am intentionat si o pizza… Dar am ramas doar cu intentia, caci nu am gasit coca la fabrica de paine si era deja 21.00 ceasul si nu mai aveam nici un chef sa ma apuc de framantat si dospit… Duminica am testat o noua reteta de pizza: cu paine… tot in ideea sa nu mai fac aluat ( nu ca nu as sti sa fac :) )… a iesit un dezastru… eu nu am putut manca, dar Tibi… cu greu l-am dezlipit de tava cu pizza… Intre doua Harry Potter (da, m-a torturat Tibi obligandu-ma sa vad toate 6 filmele) am reusit sa trag un puiut de somn… si timpul a trecut atat de repede si luni a fost nebunie la birou…

Ideea era ca sambata dupamiaza am fost din nou la caluti… Inarmati cu mai multi morcovi de data asta si cu zahar cubic…

Am cunoscut si o parte din voluntarii mai vechi, am ajutat cat am putut la schimbarea pansamentulului de la copita Printesei (sper din tot sufletul sa fi retinut bine numele calutilor) si… desi am crezut ca sunt o persoana puternica, care nu cedeaza usor… m-am luptat cu cel mai adanc gol in stomac pe care l-am simtit vreodata si  culoarea fetei mele a concurat cu succes cu cel mai alb alb…

L-am scos la plimbare pe Tiki, un catel super haios pe care l-am inamolit de mama focului (sorry), dar i-am promis ca week-end-ul acesta cand mergem din nou la adapost o sa le fac baie (la Rex nu ma bag insa… e jumatate cat mine…)

Adiere placuta de vant cu miros de ploaie… manzul (care avea doar 4 zile) era tare plictisit si somnoros si o adevarata figura cand casca… In plus seamana atat de tare cu manjii din FarmVille… Ziceai ca-i scos direct din joc…

Nu-i asa ca seamana cu manjii din FarmVille?

Tibi si-a facut trei prieteni noi… Mi-a parut rau ca nu am filmat intreaga scena… Tibi plimbandu-se in cerc prin curte si trei caluti roata dupa el in speranta ca mai primesc morcovi…

Asa a inceput…

Iar Calin este un armasar atat de frumos… cred ca data viitoare o sa ii duc o bentita rosie sa i-o leg de capastru, caci o sa il deochi de cat ma minunez de el…

Cat despre ponei… mi-am inecat cu greu lacrimile cand am vazut cum ii supureaza piciorul ranit si…

Au fost extraordinari caii… au fost extraordinare sentimentul de libertate si caldura pe care le-am simtit langa aceste fiinte minunate… atat de infometate de atentie, de mangaieri, de putin suflet…

Un sentiment amestecat cu fericire si tristete si furie si neputinta…

Poate ati intelege daca ati merge sa ii vedeti si sa petreceti cateva ore cu ei…

Maternitate

Mi-am dorit atat de tare sa pot face mai mult, sa am bani sa le pot cumpara medicamente si alte lucruri de care au nevoie… Apropo de nevoi:

S.O.S: Calutii au mare nevoie de pansamente, betadina si eter iodoformat pentru a le fi ingrijite si curatate ranile… Sunt esentiale intr-un asemenea adapost unde majoritatea calutilor ajung cu rani, unele foarte grave… Incerc sa completez mesajele celor de la adapost si in masura in care puteti sa contribuiti cu cele mentionate… Nu sunt scumpe (eterul cred ca este mai scump) si fiecare gest, oricat de mic, conteaza…

Astept un semn de la voi… cei care va rataciti deseori prin livada mea cu ciresi si inorogi… un semn ca ma ajutati sa ii ajut pe acesti inorogi atat de reali…

P.S.1.  In timp ce eu faceam prajitura (trebuie sa mai spun o data ca a iesit delicioasa) Tibi si-a facut de lucru la calculator, bineinteles… Cand eram cat pe ce sa il cert ca iar se joaca… m-am razgandit…  se juca, dar  cu photoshop-ul :) si a facut  un banner  pentru adapost cu unul dintre calutii care i-au placut lui cel mai mult si pe care l-a torturat cu o sedinta foto (pacalindu-l bineinteles cu morcovi si zahar)… Banner-ul il gasiti in coloana dreapta a blogului… Mie mi-a placut foarte tare…

P.S. 2. Oare caii mei din FarmVille ce mai fac? Nu am mai intrat pe joc de mult timp… Imi propusesem sa ma opresc la nivelul 100, dar am renuntat mai devreme… spre fericirea iubitului meu… Imi amintesc la inceput cat de suparata eram ca nu am si eu cai… Si apoi am vandut la ei pana mi-a amortit mana pe mouse de atatea click-uri, caci nu mai aveam loc in ferma pentru ei… :)

P.S. 3. Daca aveti curiozitatea sa vedeti calutii ii puteti vizita in fiecare zi pana la ora 7 seara… Sunt o alternativa de suflet si atat de linistitoare la timpul pe care il cheltuim fara a simti ca i-am dat sens…

 

Citeşte articolul complet »

Ce faci tu suflet bland?

Copite de inorogi potcoviti cu noroi mi-au strivit ochii

Da, scotea limba la mine :)

Iti aud gandul framantand pamantul de goana salbatica

P.S. Sambata dimineata… adapostul de cai Toboc Tei din Bucuresti… saptamana viitoare o sa luam mai multi morcovi la noi caci Decebal  e foarte egoist cand vine vorba de mancare :)

Citeşte articolul complet »

Am dat peste o povestire scrisa cand aveam vreo 12-13 ani…Incercati sa nu fiti prea exigenti data fiind varsta la care am scris-o…  :)

-Ottelo                   -Bermude             -Roza de vant                      -Verde

-Batista -Triunghi              -Apollo                  -…??!

Isi aducea aminte si acum de acest joc. Il indragise din prima clipa. Verdele…!!? Fusese intotdeauna o “enigma” pentru ceilalti. Niciodata nu-si dadeau seama ca este vorba despre CUB. Era slab la aritmetica, dar geometria era punctul lui forte. Intr-o noapte, sculptorul de vise i-a facut un cadou neasteptat. O idee traznet ii trecu prin minte. Ce-ar fi sa aiba propria sa gradina de CUBURI?! CUBURI…O gradina vie, o gradina care sa il iubeasca, sa fie doar a lui…

Noaptea se cernea in degete violete si gri. Noaptea tacea. Geamatul unei bufnite il facu sa tresara. Isi grabi pasii mai adanc in padure. Simti cum piciorul i se topeste in pamantul moale si cleios al mlastinii. Era aproape. Picioarele-i jucau neastamparate a oboseala. Cauta ceva de care sa se sprijine pentru cateva secunde. Tacerea incepu sa geama si ea. Bufnita inca isi tipa durerea… placerea… cautarea. Isi inclesta mainile pe franghie… mai avea putin. Dupa cateva minute bune de incordare isi aseza picioarele pe pamant tare. Mirosul puternic al cimitirului beat de ploaie amestecat cu cel al florilor de liliac ii ineca gura. Lasa rucsacul jos, scoase uneltele si se apuca de treaba.

Impinse cu umarul usa garajului ce ii servea drept laborator. Lasa jos primul cadavru si se intoarse dupa celalalt. Se uita la ceas. Era 4.30 dimineata. Oboseala ii stranea cu intepaturi sacaitoare ochii. Hotara sa meraga in casa sa se odihneasac cateva ore inainte de a se apuca de lucru.

Lumina din laborator era prea puternica. Stinse doua becuri. Cadavrele erau pregatite. Arunca o privire peste umar vrand parca sa se asigure ca flaconul cu “elixirul verde” era la locul lui. Se concentra o secunda asupra batailor propriei inimi. Batea regulat. Pulsul era normal. Isi simtea insa fruntea rece si umeda. Cateva picaturi de apa i se inodasera intr-o suvita de par amenintand sa-i zdrobeasca cu greutatea lor genele incordate. Bisturiul lucea in lumina oarba a becurilor. Cu precizie taie cuburi de carne. Le privi. Parea ca le este sete si el le va potoli setea. Lichidul verde ce colora lenes peretii flaconului il iubea. Si-l vor iubi si ele caci altfel nu vor putea trai. Mana ii tremura cand lasa serul sa goneasca prin trupul primului CUB…Oare va reusi?

Erau frumoase. Unele ii aminteau de chipuri dragi. Le iubea. In fiecare dimineata ele ii spuneau : “Buna dimineata!”. Ce placut! Sa-i spuna cineva “Buna dimineata!”. Trupurile acelea. Carne vie. Atat de vie. Se gandi ca daca le-ar fi privit alti ochi ar fi putut sa le vada triste. Da, era adevarat. Sufereau. Sufereau de iubire, caci aveau nevoie de mai multa. De mai multa iubire. Dar nu una ca a lui.

Intr-o dimineata profesorul observa ca Abigail se miscase cativa metri buni de la locul ei. Singura. La inceput a fost intrigat apoi simti teama. Sa se teama? De ce? Doar el le iubea. Si atunci se intampla! Ea se feri de mangaiere. Se feri de atingerea creatorului, de atingerea celui care o iubea. Profesorul paraliza. Socul era atat de puternic incat il resimti fiecare celula din existenta sa. Nu intelegea. De ce?!

Ochii i se transformasera intr-o groaza geamana cu sublimul. Isi privea inspaimantat mana ce zacea langa bucata de carne vie. Nu putu simti durerea. Fugi cat il tineau picioarele dar se impiedica de furtunul de irigare. Apa tasni cu putere. Era calda. Apa era prea calda. O privi. Un tipat incerca sa-i evadeze din gura inclestata. Era sange. Cuburile pareau ca danseaza. Linistea incepu sa tipe…o bufnita venita de nicaieri isi lega si ea geamatul de tipat. Durerea devenea reala. Mintea-i cauta rasunsuri si refuza sa se gandeasca la limite. Incerca sa se ridice, dar piciorul ii fu smuls cu furie. Ochii i se topira in sange. Vru sa spuna ceva, dar…Bufnita gemea a placere…

-Albert, ce spui, ne oprim aici?

-Dar, Mira, e tarziu? Hai nu fi rasfatata!

-Albert, am pofta sa il cunosc pe stapanul acestei case! Poate este un vampir, poate un print frumos si bogat.

-Iubito!!!!!!!

-Albert, te rog!

-Ok. Of, capricioasa mai esti uneori! Dar nu stam mult. Trebuie sa ajungem la Aspen pana diseara.

-Hai, nu mai fi asa rautacios, vino!

Cei doi , de fapt trei, caci Mira era insarcinata, se indreptara spre casa. Gradina din fata casei o incanta nespus de mult pe tanara. Batura la usa, dar nu primira nici un raspuns. Cand erau gata sa plece aparu din spatele casei un batran. Tinerii simtira neliniste. De ce? Ceva le spunea ca…

-Buna ziua. Scuzati deranjul, dar am dori sa vorbim doua minute . Ma numesc Albert. Ea este logodnica mea, Mira. Am dori, daca se poate sa-l cunoastem pe stapanul acestei case.

-Imi pare rau tinere, nu se poate!

-De ce? Dar, domnule imi puteti spune ceva despre el?, insista Mira

-Draga domnisoara, un singur lucru. Iubea CUBURILE! Ma intelegeti? Le iubea. Si era un gradinar devotat CUBURILOR sale.

-Va multumim! La revedere!

-Inca ceva. Daca copilul va fi fata o puteti numi Abigail?

-Abigail?

-Daca se poate…

-Da, nici o problema. Multumim pentru amabilitate!

Masina luneca usor pe autostrada. Melodia linistita incalzea atmosfera. Mira statea rezemata de umarul iubitului sau murmurand versurile cantecului. Deodata tresari.

-Albert, de unde a stiut ca o sa avem un copil? Sunt abia in luna a doua…

-Hmm, ai dreptate…Oricum mie mi s-a parut tare ciudat. Dar, iubito, nu te mai gandi. Hai da-mi un sarut. Daca esti prostuta o superi pe Abigail.

-Abigail?!…Da, poate…

Citeşte articolul complet »

Posturi mai vechi »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.