…si nu despre orisice amigdale. Despre amigdalele mele. Scriu despre ele caci din nou, iar, etc., m-am pricopsit cu o amarata de amigdalita, iar ma droghez cu antibiotice, ma dor gatul si urechile, tigara, mancarea, apa, nu au nici un gust, ma dor toate oscioarele, din cand in cand ma bantuie frisoanele si febre. Clasic. Nimic iesit din comun.
Sunt vreo cinci ani de cand se roaga toata lumea de mine sa ma operez. Poate nu-s eu prea sanatoasa la mansarda, poate am vreo doua trei ferestre sparte, poate mi-am speriat putin psihiatrul si probabil e fericit acum ca a scapat de sedintele cu mine, dar…nu m-am tampit intr-atat incat sa accept asa ceva…
Am mai spus si in alte blog.posturi ca imi este frica de durerea fizica. Dar o asemenea operatie nu ar insemna durere fizica, ci tortura de-a dreptul de la care pana si Inchizitia ar avea ceva de invatat (sau era si asta in repertoriul lor?!)…
In plus am o chestie a mea…O ciudatenie (printre altele)…Cand este vorba de corpul meu, de la gat in jos, sunt dispusa sa il las pe mana macelarilor-medici…Insa de urechi, ochi, nas sau gat nu se apropie nimeni, sa fie clar! Daca imi taie din greseala limba vreun dentist sau vreun orl-ist? Pai eu daca nu as putea sa vorbesc as muri de inanitie (de cuvinte rostite) in mai putin de cateva ore…Nici n-as mai avea timp sa ma gandesc la sinucidere. Si uite de aceea trag dupa mine de ani buni niste amigdale incapatanate si de-o nesimtire nemaintalnita…mai trag si o sinuzita de cand aveam vreo 14 ani…Voi aveti idee ce inseamna acea punctie folosita ca metoda de vindecare a acestei boli (i-am spus bine boala, nu-i asa?) numita sinuzita? Mai bine daca nu aveti habar…Puteti dormi mai linistiti noaptea…
Deci, povestea amigdalelor mele incepe acum cinci ani…Pana atunci nu avusesem motive sa fiu constienta de existenta celor doua bucatele de carne asezate cuminti, fara sa incomodeze, in gatul meu. Am plecat intr-un week-end, mi se pare, la Slatina…sau era vorba oarecum de o tentativa de concediu…nu-mi mai amintesc…Si a inceput sa ma doara in gat…Durerea asta avea bineinteles cauzele ei (o baie in piscina de la Mara, seara, in ploaie si apoi un drum de la Sinaia in Bucuresti cu geamurile deschise caci dragul de Cornelus avea calduri si nu a binevoit sa tina cont de faptul ca nu e singur in masina). Nu i-am mai zis mamei, caci era saraca satula de durerile si bolile mele (revizia nu mai este o idee inspirata in cazul meu…direct casarea)…Dar m-am tratat singura: o esarfa imbibata in spirt cu un cartof taiat feliute si apoi legata in jurul gatului…Nu prea strans ca sa pot respira, bineinteles…De unde dracu’ aveam eu sa stiu ca in felul acesta am provocat o infectie de toata frumusetea garnisita cu puroi (stiu, nu-i placut cuvantul dar asa-i zice, ce sa-i fac?)…Eh, si incepe gatul sa se umfle, incep frisoanele, febra…Cam vreo saptamana m-am tarat mai mult moarta decat vie prin casa suportand cu greu tipetele mamei: „Hai la spital, ca mori aici in casa! Copil incapatanat ce esti! Chem Salvarea si te duc legata daca de bunavoie nu vrei!”…Dar eu imi spuneam si le spuneam ca vreau sa mor acasa, la mine in pat, si nu in spital…Ca eu nu ma duc la macelari…
Alex, nepotelul meu care avea vreo trei ani pe atunci, auzind diferite discutii in casa, vine la un moment dat la mine si-mi zice: „Lavi, cine te-a pus sa te joci cu curentul? In loc sa vii acasa sa stai si cu mine sa ne jucam, ai bagat mainile in priza si zaci acum…Asa faci mereu cand vii acasa…Mereu esti bolnava…”. Avea dreptate si copilul…daca ma jucasem pe unde nu trebuie 
…
Dupa o saptamana n-au mai tinut discursurile mele despre a muri acasa si m-au dus la spital. Bertesteanu, doctorul care s-a ocupat de mine, macelarul care o operase si pe sora mea si o scapase de pacatoasele amigdale, si-a pus mainile in cap…I-a zis mamei ca e nebuna ca m-a tinut in halul ala acasa…
A urmat mai bine de o saptamana de internare in Spitalul Judetean Slatina…Ce m-am distrat aici…N-aveti idee…
Lasam deoparte faptul ca nu mi-a facut nimeni nici o analiza sa vada ce dracu’ e in gatul meu si m-au bagat pe tratament soc: penincilina, inca o chestie de nu imi mai aduc aminte cum se numea…perfuzii si vene sparte intr-o veselie, caci nu a binevoit nimeni sa imi puna o branula (venea saraca mama la sase dimineata la spital cand trebuiau sa imi faca injectiile intravenos, caci i-am spus clar ca nu las pe nimeni sa se apropie de mine daca nu e ea acolo…si nu radeti de faptul ca aveam 24 de ani si un asemenea comportament…experimente si experiente de-astea spitalicesti ati trait cu siguranta si voi)…Lasam deoparte faptul ca pe la mijlocul tratamentului i-au spus cu seninatate mamei ca il intrerup pentru ca nu mai au in farmacie medicamentul respectiv…Mama, ca de aceea e mama, s-a dus la farmacia din fata spitalului si a cumparat restul de tratament…A dat o gramada de bani pe el…e si acum acasa in dulapul-farmacie. Ca o domnisorica asistenta sa ii spuna cu mai multa seninatate: „Da’ ce doamna, v-am pus noi sa cumparati? Nu i le facem ca nu v-a cerut nimeni sa aduceti asa ceva…Am intrerupt tratamentul si gata…”…
Cum spuneam lasam astea deoparte…In prima noapte, incercand sa adorm, am simtit ceva miscandu-se pe cearsaf…M-am dat jos din pat si am aprins lumina incercand sa nu o trezesc pe colega de salon. Eram intr-o rezerva de doua persoane…Pai cum sa va spun… Alfred Hitchcock e mic copil cu scenariile lui…Peretii erau negri de gandaci, pe dusumea colcaiau si vreo doi trei jucau leapsa in patul meu…Mi-am inabusit un tipat, am trezit-o pe doamna din patul celalalt si am stat mandoua ca pupezele toata noaptea de vorba (cat puteam vorbi eu cu gatul umflat de ziceai ca explodeaza dintr-o clipa in alta)…Ziua dormeam, noaptea pazeam gandacii…
Si era vara, 40 de grade afara, de la geamul meu vedeam iesind din cofetaria de peste strada oameni cu inghetata, si cam 40 de grade era si temperatura corpului meu…dupa aproape o saptamana de tratament…vai de fundul meu (la propriu) si de venele mele…
O cheama doctorul pe mama…banuia ca s-ar putea sa se fi format o punga de puroi undeva pe langa amigdale si de aceea sa fac febra…Si cica trebuie sa ma intepe acolo in gat cu un ac si sa traga intr-o seringa sa vada ce e…Nu va puteti imagina bocete pe mine, istericale si amenintari cu fuga din spital…De-au tinut doua asistente de mine si mama si doctorul ma implora sa nu ma mai misc ca cine stie ce imi mai face pe acolo…A trecut si asta…dupa anestezie am avut niste dureri de m-au facut sa uit de febra si alte cele. Concluzia…nu era nici un puroi…
A doua zi ii vine doctorului alta idee…Ma trimite la sectia de infectioase…Banuia el ca as avea meningita…Bunica mea, cum v-am mai spus a fost cadru medical…si un mic pui de medic m-am simtit intotdeauna…Stiam ca la meningita sunt cateva simptome…Nu poti pune barbia in piept, te doare foarte tare capul…Asa m-a verificat si doctora de la infectioase: m-a pus sa aplec capul sa imi pun barbia in piep, m-a intrebat daca ma doare capul…Pai nu era nici una nici alta…Si atunci ce-mi zice: „Nu pare ca ai avea meningita, dar nu vrei totusi sa ramai la mine pe sectie sa iti fac o punctie?” Am strans din pumni si din dinti, am zambit apoi, si am spus: „Nu, multumesc. Ma intorc la ORL”. Cum dracu’ sa ma las pe mana aleia? Acum ma gandesc ca o puteam intreba: „Dar sa-mi taiati o mana, un picior…ceva…n-as dori? Eventual sa imi fac buletin de cobai…”
M-am intors la ORL, am mai stat pe acolo cateva zile, m-am pus pe picioare intr-un final si apoi am plecat acasa…Bertesteanu mi-a spus zambind pe sub mustati ca ma asteapta la operatie si mi-a spus ca nu am voie sa mai mananc inghetata…mult, mult, mult timp de acum incolo…Am spus da si-n gandul meu i-am spus ca o sa ma vada la operatie cand mi-oi vedea ceafa…Cat despre inghetata…De mancat am mancat eu, caci altfel n-as simti ca traiesc cu adevarat…Cine nu e dependent de inghetata face parte dintr-o specie straina mie…
In acele zile, a avut nunta la Brasov Roxana, colega mea de birou…Am sunat la firma, le-am spus ca nu ajung si toti au crezut ca m-am dat lovita (ce expresie…ha ha ha) si nimeni nu m-a crezut ca-s bolnava…Imi amintesc expresia de pe fata lui Andu cand m-a vazut cu mainile invinetite de la perfuzii 
…Era vara, ce sa fac…Se uita lumea la mine in mijloacele de transport in comun ca la ultimul drogat…A zis ca el nu poate lucra cu mine asa…sa fac ceva sa imi acopar mainile…
Mi-a fost bine vreo doua zile…am inceput sa fac iar febra…Sefa zicea ca sunt nebuna, ca sunt ipohondra…Ideea e ca de cate ori fac febra nu se simte caldura pe piele la atingere…Doar daca folosesc termometrul…Am patit-o cu asistente carora le spuneam ca mi-e rau, ca am febra…puneau mana pe fruntea mea si-mi ziceau ca nu am nimic…Si termometrul arata apoi 40…A inceput sa mi se umfle si gatul…Noaptea am ajuns la urgente la Victor Babes…Unde aveam sa raman vreo zece zile…Si asa a inceput iar distractia…
Gatul mi se umflase, ganglionii de fapt (asa au zis asistentele) de ziceai ca-s vreun pui de mutant de prin filmele SF…Erau 40 de grade afara si eu dardaiam in patul de spital cu nu stiu cate paturi pe mine si cu sticle de plastic umplute cu apa fierbinte pe care mi le tot schimbau asistentele din ora in ora…
Aici a fost mai bine…nu am avut gandaci, aveam baie in salon, mi-au pus branula, caci tot la vene au ajuns…De data asta mi-au scutit funduletul de suferinta caci imi faceau penincilina intravenos…doza dubla…Au pus domnisoarele asistente branula pe amaratele mele vene, numai ca au uitat sa o mai si schimbe si uite asa dupa vreo saptamana mi se umflase mana…tineam degetele despartite cat de mult este posibil si tot se incapatanau sa se atinga. Ii spun asistentei care era de garda…Au o seninatate in ele domnisoarele astea…de invidiat si nu alta…Si-mi zice: „Nu e nici o mana umflata, vi se pare!” Asa imi venea sa ii bag mana aia neumflata in ochi de nici nu va imaginati. Cand dupa studieri indelungate ale fenomenului s-a convins ca mana era intr-adevar umflata a hotarat sa scoata branula si nici ca mi s-a mai pus alta. Au zis ca ma baga pe tratament medicamentos ca e bun si ala, ce-are? Chiar daca nu terminasem tratamentul injectabil prescris…Eh, treaba asta cu tratamentul e un fel de las ca merge si hais si cea, asa dupa cum ni se arata.
Revenind…Gatul nu ma durea, era doar umflat si faceam febra…Puteam sa mananc cat de cat…
In afara de faptul ca eram internata intr-un salon de pneumologie (ha ha ha, din nou) era totul in regula…Aveam sanse sa plec sanatoasa cu gatul, dar sa ma pricopsesc cu un TBC…ca ce mai tuseau cele sase paciente, ce-mi tineau companie, cu plamanii in pioneze…
Erau doua doamne doctor care se ocupau de noi, pacientii din salon…Am intrebat si eu, ca tot omul, ce am…Pai doamna doctor a zis ca nu stie si ca oricum daca ar sti nu as intelege eu…Mai sa fie a dracului de treaba…Va dati seama…N-as fi inteles…Intr-una din zile imi zice ca o sa imi faca niste analize ca banuiesc ca as avea ganglioni in corp…Ce dracu-i aia, nu ma intrebati…Dar cand auzi asa ceva, te gandesti sa te apuci sa iti scri testamentul, sa-ti pregatesti alea alea pentru inmormantare…
N-am avut ganglioni niciunde…Cred ca avea doctora in creier…Nici aici nu s-a uitat nimeni la gatul meu…Parca ar fi avut gatul vreo importanta…Ce daca era umflat…Dar m-am simtit mai bine, nu am mai facut febra, gatul s-a desumflat. Habar n-am ce am avut …m-au externat, si colac peste pupaza mi-au dat trimitere la Coltea sa imi fac niste analize la sange ca s-ar putea sa am o infectie in sange…Iar imi venea de murit…Ce-au mai ras aia de la Coltea de mine cand le-am zis pentru ce ma caut si le-am aratat biletul de trimitere…Sa n-ajungeti vreodata prin spitalul ala…e platou de filmare pentru filme horror…N-am avut nici pe dracu’ in sange sau pe langa…
De atunci am facut amigdalita cam de trei patru ori pe an…Am mai avut placerea unei internari de cateva zile in spitalul din Slatina…s-a rezolvat cu penincilina si tot fara nici un fel de analize…Restul le-am dus pe picioare acasa…Am zacut, am bocit, mi-am terorizat familia si prietenii, am mai fost si singura si atunci a durat mai mult ca nu a avut cine sa ma ajute…
Dar de operat nu ma operez nici sa-mi spuna ca maine mor…Ca doar nu-s amigdalele astea mai ale dracu’ ca mine? Eh, uneori mai sunt, dar le vin eu de hac…Traiasca antibioticele si ranitidina (caci fara ea in loc de stomac as avea acum un saculet de panza subtire si zdrentuita)…Imi aduc aminte de scena din Men in Black cu aia multi si mici si parosi din dulap…Cred ca asa sunt si amigdalele (mai putin partea cu parosenia).
Si daca fac eu haz de necaz acum, nu as dori nimanui sa treaca prin cele de mai sus…Sunt, e adevarat, oameni care sufera de boli mai grave, care indura dureri mai mari…Dar eu nu suport durerea si cu greu ii fac fata si cu asta basta…In plus, in zilele acelea din spital am simtit cu toata sinceritatea, ca nu ma mai fac nicicand bine si ca o sa mor acolo…
Amigdalele mele isi fac iar de cap…De fapt, cea stanga doar, de data asta…Am inceput tratamentul cu antibiotice la timp…Cinci zile de acum incolo voi fi fortata de imprejurari sa manac dimineata…Offf, cat urasc asta cand sunt bolnava….Dar ma fac eu bine iar, din nou, etc….
Si chiar daca nu isi fac simtita prezenta poate o viata intreaga, aceste bucatele de carne care salasluiesc in gatul fiecaruia dintre noi EXISTA…Si cand le apuca dracii fac urat rau de tot…Asa ca nu va doresc decat amigdale nebelicoase si timide si cuminti…si stati cat mai departe de sectiile de ORL…
Am cautat azi pe internet originea acestui acronim…Cica e: otorinolaringologie (studiul afectiunilor urechii, nasului si laringelui). Ce urat suna…Am stiut eu de ce nu am vrut sa fac medicina…
P.S. Am scris acest blog.post (lung ce-i drept…nu stiu ce am in ultima vreme de joc ruleta ruseasca cu rabdarea celor care ajung pe-aici, dar nu ma pot abtine) pentru a le da importanta amigdalelor mele, pentru a afla si ele cata consideratie am pentru ele, asta ca sa nu se mai umfle in…gatul meu, din lipsa de laudatori si bagatori de seama la adresa lor.
Deci (acum vorbesc cu voi, cele doua amigdale belicoase proprietate personala), daca nici acum nu va potoliti…(offf cat as vrea sa va amenint ca va fac cunostinta cu cutitul lu’ Bertesteanu)…deci daca nu va potoliti, ma supar rau si…
La dracu’…nu am cu ce sa le santajez…oare ele stiu asta? Sper sa nu…Ssssssssssss……
Acum…ca oarecum mi-am revenit din cosmarul pe care l-am trait in ultimele trei zile, pot sa scriu…Sa scriu despre cum un om cu creierul aproape mort traieste frumos, iubeste si are mai multa pofta de viata ca oricand…
… Eram sigura ca ii va placea 
