Scrisoare pentru Raluca

Iti amintesti?

                                                                                                                                                12.01.2012

Draga mea,

Uneori mi-am dorit sa vorbesc cu tine despre nimic, alteori am simtit nevoia sa impartasesc cu tine minuni traite care ma sufocau… nu stiu de ce insa am tacut de fiecare data…

Stii, anul trecut Ema s-a casatorit… Ema este un om pe care il iubesc tare mult si care atunci cand am scris a doua oara despre tine pe blog a avut o mare, mare criza de gelozie… Dar pe ea o iubesc asa, pe tine te iubesc altfel… Nu am fost la nunta Emei, desi ar fi fost unul dintre putinele lucruri firesti si de la sine intelese ale existentei mele… Si poate nu voi fi iertata niciodata pentru asta… mai ales ca primul lucru despre care am vorbit cu Ema cand am cunoscut-o a fost “nunta”…

Ce vroiam sa spun insa este… am intrebat-o pe Ema daca este fericita acum ceva vreme… daca este fericita in casa ei, cu sotul ei, cu noutatile toate… si lucrurile vechi totodata… Si Ema este fericita… am crezut-o cand mi-a spus ca este. Ea nu m-a mintit prea des in relatia noastra si atunci cand a  facut-o a avut grija sa marturiseasca din “greseala” mai tarziu…

Stii, ce ai spus despre mine luni seara… iti multumesc! Imi amintesc cate emotii am avut cand v-am cunoscut prima oara pe tine si pe Costin… Imi era teama ca nu o sa fiu pe placul vostru, ca o sa fiti dezamagiti, nu stiam ce v-a spus el despre mine… Si simteam cum ma analizati, cum sunteti atenti la fiecare gest, cuvant… Tare mult mi-am dorit sa va fiu draga… pentru ca stiam ca si el va este drag… Eu nu fac des eforturi pentru a fi placuta… din contra… Tibi poate vorbi mai mult despre aceasta parte a mea… e delicios de sincer cand vorbeste despre cat de increzuta si mandra si… sunt eu…

Am vrut sa-ti spun ca mi-esti draga… ca imi doresc sa fii fericita pana in profunzimea celei mai ascunsa celula a sufletului tau… ca ma bucur sa fiu cu voi duminica si o sa incerc sa nu plang…

Am vrut sa iti spun ca esti o femeie frumoasa, inteligenta, bogata, delicata, complicata, puternica… speciala… Si sunt norocoasa pentru ca esti astfel…

Nu stiu ce sa iti spun despre ce va fi caci nu am fost niciodata acolo… Insa poti conta pe mine daca vrei vreodata sa ii faci lui Costin prajituri (nu-mi ies intotdeauna, dar sunt comestibile in marea lor majoritate), sau daca ai pofta vreodata sa fugi in lume (o mica evadare, nu de tot)… daca vrei sa mergi la cumparaturi cu buget limitat (ma pricep la a economisi… nu radeti, vorbesc serios!)… poti conta pe mine si in calitate de dadaca, dar numai dupa ce Tatomir cel mic invata sa vorbeasca si sa mearga pe ale lui picioruse si mai ales sa manance singur (cu mana dreapta bineinteles:) )… sau daca vreodata te vei plictisi de papusile tale de portelan poti conta pe mine… mi le poti da mie fara probleme.

Draga mea, sa fii fericita imi doresc, sa te trezesti in fiecare dimineata zambind, zambindu-i lui, si sa gasesti implinire in fiecare zi de doi. Si daca Tibi va dori vreodata sa ma ia de nevasta sa il sustineti si sa ii spuneti ca este cea mai buna decizie din viata lui.

Cat despre ziua de duminica, mult asteptata zi (de vreo 7 ani… doar atat): sa fii senina, sa nu te agiti, sa nu te intereseze de nimeni si de nimic… doar de voi (de invitati se ocupa domnisoara de onoare, familia, viitoarele preotese… vezi cata lume?… o sa ii sufocam pe invitati cu atentia noastra)… tu trebuie doar sa fii in centrul atentiei si sa fii fericita… asa ar trebui sa fie toate miresele, nu-i asa? Nu intentionez sa ucid diabeticii care ajung pe blogul meu, dar… chiar trebuie sa iti poti aminti cu drag fiecare clipa a zilei… nu-mi plac miresele care dimineata sunt frante de oboseala, cu nervii la pamant si habar nu au ce s-a intamplat in jurul lor in ultimele 24 de ore…

Si inca ceva… daca te mariti nu inseamna ca nu mergem impreuna la Noaptea Muzeelor, la teatru, la Sala Dalles (nu pentru martipan! Sau mai negociem…)… sa bantuim librariile si  a chitaim de placere la toate florile crosetate si minunatiile de pe tarabe… sa bem ceai la MNAC, ca imbratisam toti pomii din Herastrau cu rotile bicicletelor inchiriate, sa mancam fitosele si sa ne inverzim hainele tolanindu-ne in iarba uda si vorbind despre toate si despre nimic… imi amintesc acum ca esti datoare o dupamiaza cu clatine si martini (pentru baieti inca mai am magnetii daca se plictisesc si au chef de joaca)…

P.S.1  Revin cu poze si detalii picante de la nunta

P.S. 2 Oare daca prind buchetul Tibi va crede ca este un semn?!

P.S. 3 Ralu, analizeaza bine unghiul de aruncare si gandeste-te doar la faptul ca la 50 de ani nu voi mai arata grozav in rochie de mireasa… si nu mai am mult pana atunci!

P.S. 4 Cat despre valsul mirilor: imagineaza-ti ca sunteti singuri, nu-i nimeni in jur, lipeste-te strans de Bibi, calca-l pe picior fara griji, poti gresi pasii, dar nu il lasa pe el sa te calce:), spune-i ca-l iubesti si totul va fi PERFECT! Dansul este al vostru si in voi, pentru voi, nicidecum pentru invitati (scenaristul Happy Feet ar muri de ciuda daca ar citi replica asta … dar vorbesc serios, sa stii!)

 

vreau

Nu reusesc sa ma adun… Si-s atat de imprastiata in mine si-n lume… Si atatea am de spus… si scriu in minte blog-posturi luungiii… asa cum obisnuiam candva… dar e de ajuns o secunda se se spulbere in mii de bucati… si nu stiu… nu stiu de ce nu pot sa ma adun…

Nu mai pot sa scriu poezie… am uitat de cand nu am mai scris…

Uneori sunt trista…

Am castigat la loto in ultima zi a anului si am calcat intr-un rahat de caine…

Migrena a lipsit la trecerea dintre ani… si nu m-am gandit la nimic intre 2011 si 2012… doar am savurat deliciosul sarut cu gust de frig, sampanie si miros de hartie arsa…

Unii oameni isi fac planuri… Eu nu prea… Nu prea imi faceam…

Dar lasand de-o-parte dorinte intime de dragoste pentru unii oameni si alte fiinte… si poate chiar pentru mine… pe care le pastrez doar eu si fara a minimaliza importanta LUCRURILOR… vreau anul acesta sa:

- scap de migrene (deci vizite la medici… din nou)

- sa ajung la dentist si la vreo cativa alti doctori (nu sunt ipohondra… chiar am nevoie… se poate confirma)

- sa-i pot darui un telefon si un ceas

- un aparat foto

- o imprimanta

- o bicicleta (nu stiu inca: verde sau roza)

- poate iarna viitoare patine (asta daca nu reusesc sa imi rup iar picioarele)

- vacanta la mare

- completare echipament calarie si bineinteles multe multe ore de echitatie

- completare colectie de carti semnate Octavian Paler si multe multe alte carti

- zugravire camera si pictat mult dorit perete de cai verzi

- cursuri de dans

- cursuri de inot

- sa invat multe lucruri noi… oameni frumosi… mai multa energie… dar aici ajung la acea intimidate despre care vorbeam la inceput pe care in seara asta nu am chef sa o impart cu nimeni…

Seara calda sa aveti voi cei care va rataciti printre ciresii mei… mai mult voi rataciti decat mine… poate maine ma voi rataci mai aproape…

despre bucata mea minunata de hartie

…. a trecut mai bine de o saptamana si inca nu gasesc cuvinte… si pentru ca poate nu voi gasi niciodata iti spun doar: Iti multumesc, dragul meu!  Te iubesc!

P.S…. visam la bucata aceasta minunata de hartie de cand ma plimbam prin cimitirul Belu acum multi ani cu un bun prieten, un om care nu mai este acum si care imi vorbea atat de serios despre poezie… ca si cum poezia ar fi inseamnat lumea si nimic mai putin… visam la aceasta minunata bucata de poezie de cand ii dadeam sa citeasca incercari curajoase unei doamne care imi vorbea la fel de serios despre poezie… si apoi o alta doamna si sotul ei care acum nu mai este mi-a vorbit serios despre poezie… si mai  inainte de toti oamenii care vorbeau serios despre poezie visam la aceasta bucata minunata de hartie de dinainte sa ma stiu…

delicii de toamna

Si marea s-a jucat cu sare in parul meu, si mainile mi s-au topit in asfalt moale de creta colorata si am devenit pictor, si m-am ascuns de sirene si m-am pierdut in ochii lui si l-am iubit mai mult ca niciodata.

Nu stiu de ce, dar Alina ma face te iubesc mai mult ca oricand si sa traiesc minunea de a fi langa mine cu toata linistea ce-o poate cuprinde o ploaie de toamna…

Si ne-am jucat cu pitici, si am plouat si noi cand carabusul a incepu a ploua, si mi-a fost sufletul tot un cantec, o poezie, iubire, fericire, incantare… si ciocolata calda avea gust de portocala si mirosea a vant…

Si beau din nou din pahare pline cu oameni frumosi… si om frumos am langa mine ca si ieri… si toamna-i mai rece decat as fi dorit-o si mi-e tare dor de-o ploaie… si checul meu a iesit aproape ca al bunicii Dianei… si am primit bulina verde promisa pentru cele 2 luni fara tigari si am purtat-o intreaga zi cu mandrie…. si mi-am incalzit obrajii cu aer cald din nari moi de cai si am visat visul lor de libertate… mi-a fost teama sa pierd fiinta draga si am simtit imensa disperare si deznadejde pentru o secunda de plumb si am plans de fericire chiar daca mainile ma dureau de muscaturile ei si foamea ei de atingere imi zgaria pielea rece…

Durerea nu m-a impiedicat sa ma imbat de toata frumusetea aceasta care geme langa mine si m-am lasat sa visez si sa leg pe ata colorata margele de zile… zile ce vor veni si in care am sa caut cu mainile goale si pofticioase frumusete… si oameni calzi… si  ma gandesc acum ca mi-e dor de Ana si de celelalte fete… si au trecut doua luni de cand ne-am intors acasa si nu ne-am vazut deloc…

Seri calde… piele moale parfumata de barbat al meu si gust inconfundabil, povesti cu dragoni si cavaleri… retete delicioase citite ca pe-o carte buna… motan somnoros si egoist de mangaieri…

E atat de simpla fericirea… si sa nu intelegeti ca-i doar ea… tristete-i mai multa decat pot incapea in causul palmelor… dar sunt atat de simpli oamenii frumosi… si atat de putin timp avem… eu simt ca mai am atat de putin timp… unde-ati fost voi ochi? Unde ai fost tu gura? Unde ai fost tu suflet sa te bucuri? Dar ce rost are acum sa intreb…

Te am acum gura, va am ochi, te am acum suflet… si poate mai am si  timp… pentru toata frumusetea din lume nu cred sa aiba om timp… pentru frumusetea de-aici de aproape eu poate am…mai ales cand oamenii ne zambesc cu mare drag de noi…

am plecat

am plecat să caut furnicile

ce iţi trecuseră mai ieri prin gând

le-am găsit ploaie de melci si resturi de frunze

si nimic n-am putut înţelege

din toamna ce-şi muşca flămândă din trup

cuvinte afurisite… afurisite cuvinte

N-am scris despre Grecia… despre oamenii frumosi (romani dealtfel) pe care i-am cunoscut acolo… n-am scris despre cum m-am indragostit mai mult de tine, despre cum te-am pierdut in acea seara si disperarea pe care am simtit-o… maslini… sute de maslini… despre cum am plans ca un copil cand te-am regasit… despre salata tzatziki a lui Stavros (cel mai bun gust pe care l-am intalnit in tot ceea ce mi-a hranit trupul 30 de ani)… despre Casa Spiritelor a lui Isabel Allende si golul imens care m-a inecat cu ultima pagina… despre cai la fel de minunati ca si pana acum… despre ceai delicios pe terasa MNAC-ului si vorbea aiurea de-albastre noi trei… si ea spunand ca nu mai suntem noi… despre faptul ca nu mai fumez… alergatul in casa pe loc dimineata concluzionat dupa doua saptamani cu fisura de os si traumatisme gradul I si II menisc… n-am scris despre cum este sa dormi pe spate cand 30 de ani ai dormit numai intr-o parte, pe burta… despre toamna asta de-afara pe care nu am mirosit-o pentru ca de o saptamana nu am iesit din casa si nici nu voi iesi inca o saptamana de acum incolo… despre oameni care pleaca si oameni care vin…despre cum vreau eu sa fie si cum este…

N-am scris nimic despre multe… Si poate ca nici nu o sa scriu… Si ma intristeaza asta… Ma intristez prea usor de ceva vreme… Si scriu atat de greu de ceva vreme… Dar poate cand am sa ies din casa pe picioarele mele si va musca flamanda toamna din trupul meu am sa scuip toata tristetea asta care ma ineaca si o sa rad… si n-am scris despre cum am aflat ca pot sa rad vara asta… si mi se spune ca ma intristez aiurea… ca exagerez… ca e atat de simplu si firesc si cer totusi prea mult si ma grabesc si mi se spune ca el… si ca eu… si parca pe undeva asa e… dar nu cu totul… si argumentele par sa rada mai zgomotos ca mine si renunt la intrebari… sa renunt si la raspunsuri?

Uneori mi-e dor de oameni… dar obosesc doar gandindu-ma… si ma opresc… imi esti preaplin si nu ma satur de tine si nu ma satura alti oameni… tot de tine mi-e nevoie si hrana… si parca stai tot mai putin cu mine si parca tot mai rar pot sa musc din tine si parca tot mai foame mi-e cu zi ce trece… si tot mai greu imi este sa scriu… si ma sufoc daca nu scriu… mi se opreste in gat fiecare cuvant pe care nu il scriu si se strang cocolos si vreau sa le inghit si nu aluneca pe gat… si incerc sa le inmoi cu promisiuni si iar inghit si iar inghit si ele tot acolo raman… traiesc fara sa respir caci ma ineaca niste cuvinte afurisite nescrise la timp…

Buna! Ce faci?

Buna! Ce faci?

Ne plictisim… Este inevitabil plictisul… Suntem in esenta mai simpli decat am vrea sa credem si cu timpul ne dezbracam de tot si de toate, iar celalalt cu greu mai gaseste CEVA in noi… Ceva care sa il pasioneze, sa il intrige, sa il faca sa tremure de dorinta, sa il macine drumul si cautarea, sa se imbete de gustul noului fascinant in banalitatea lui.

Dupa un timp inca ne mai iubim… Stam goi unul in fata celuilalt si ne cunoastem fiecare bucata de piele cu toate gusturile ei, cu toate mirosurile, cu toate zvacnirile… Si ne cunoastem intr-atat incat celalalt devine o oglinda iritanta in cea mai ascunsa reflectie de chip, sau mana, sau gand…

Pur si simplu ne plictisim… Sau obosim sa cautam mereu ceva nou intr-un om care prin natura sa este limitat… Si devenim indiferenti la fiinta de langa noi, obositi de o comoditate despre care am spus la inceput ca noua nu ni se va intampla…

Si cautam alti oameni care sa descopere ceva in noi, care sa ne priveasca cu interes, care sa scotoceasca curiosi in eul nostru, care sa exclame la fiecare culoare sau gand comun…

Caci nu nevoia de a descoperi primeaza, ci nevoia de a fi descoperiti…

Uneori ma gandesc ca nu iubirea ne tine unul langa celalalt ci doar entuziasmul acesta al cautarilor si descoperirilor… doar ideea de drum fara a ne gandi ca exista un capat al drumului…

Numai ca uneori se intampla sa ne plictisim, sa cautam alti oameni care sa nu fie plictisiti de noi si de care sa nu ne plictisim… si sa gasim aceeasi oameni de care am fugit… Ii gasim altfel, ii gasim putin din cum au fost si putin in ce am fi dorit sa fie…. putin din ce nu am crezut vreodata ca sunt…

Stii, cred ca niciodata nu reusim sa stam goi in fata celuilalt… niciodata nu reusim sa ne dezbracam cu totul…

Pana la urma nu iubirea ne tine unul langa celalalt… ci dorinta de a cauta… Daca ne oprim din a cauta ajungem la capatul drumului… Si numim capatul drumului simplu: plictiseala…

Nu stiu daca despre asta este “Buna! Ce faci?”…. Dar este un film care m-a facut sa zambesc, sa rad in hohote, sa ma intreb si sa intreb, sa ma uit la omul de langa mine si sa imi spun: “Inca il mai caut… pentru ca il iubesc!”

Mi-am amintit cum ne-am cunoscut pe internet, mi-am amintit de noptiile interminabile de discutii… discutiile despre nimic si totusi despre atat de multe… setea de a vorbi, de a spune si de a il asculta… fascinatia cautarii… si nu stiu cand au trecut doi ani… Oare ne vom mai cauta peste douazeci?

Uneori uitam sa il privim pe cel de langa noi si sa il intrebam: “Buna! Ce faci?”… Daca am face asta mai des am fi, cred eu, altfel… mai putin plictisiti si mai fascinanti in goliciunea noastra…

 

camasa galbena

Rascolesc cu tandrete amintiri de “impreuna”….

El este la biserica acum cantand rugaciuni… In jurul lui oamenii se gandesc la… El se gandeste la… Nu inteleg ce este in aceste zile in sufletul lui… in mintea lui… Si poate niciodata nu voi intelege cum este el… o parte din el….

Ma gandesc la biserica plina de oameni… el in fata lor cantand… imbracat in straiele acelea care il fac sa fie atat de (ne)el… nu stiu la ce se gandesc oamenii… nu stiu la ce se gandeste el…

Ma gandesc la fericire… Ma gandesc la cat de plina e viata mea de el si la cat de putin imi mai doresc de la oameni… E suficient el… As putea trai doar hranindu-ma cu el?

I-am pus la spalat camasa galbena… maine o voi calca si o sa ii lustruiesc pantofii… Maine e zi mare pentru el… si pentru oameni…

O sa cumpar margarete de napolitana pentru tortul de ciocolata… Maine voi fi singura toata ziua… Voi rascoli probabil amintiri de “impreuna”… El va fi in biserica cu tot ce ii este lui drag si sfant in ceea ce eu nu inteleg…

Dar fericirea se intelege in neintelegeri… Si fericirea se intelege in acceptare… Si oamenii iubesc atat de putin…

Si eu iubesc atat de mult… atat de plin… incat uneori inteleg…

Ne hranim intreaga existenta cu oameni: ne hranim cu noi si ne hranim cu ei!

Cantec pentru prieteni si Leo Iorga

Avem iubiri.

Iubiri mari, iubiri mici, iubiri-furtuni si iubiri calde-ploi de vara. Iubiri prea dulci, iubiri prea amare, iubiri pentru azi, iubiri pentru maine si iubiri pentru nicicand. Iubiri simple, iubiri prea simple si doar iubiri.

COMPACT este o iubire si doar atat! O iubire careia nu-i alatur nimic. O simt si o vreau simpla si singulara.

Aveam opt ani cand i-am ascultat prima oara in concert in orasul meu natal. Le fredonam aproape toate melodiile, desi mare lucru nu intelegeam din  ele.

I-am iubit pe toti aceia care si-au legat numele de trupa. Cine a ascultat Compact i-a iubit pe toti in egala masura, fie ca au fost B sau C.

Si chiar daca “peste ani si ani” s-ar spune ca putini mai stiu ca a fost candva Compact, chiar daca tragedii de care nu vreau sa-mi amintesc au facut sa plece fara voie oameni minunati din trupa… Compact inca are prieteni. Prieteni mai multi decat s-ar putea crede…

Prieteni  pentru care nu conteaza daca aud vocea lui Paul Ciuci sau vocea lui Leo Iorga… Pentru ei Compact inseamna, asa cum am spus, toti oamenii care la un moment dat au fost acolo… au cantat acolo…

In viata visam limite. Conturam imaginar acel ceva care este “totul”… Si totul acela inseamna cioburi de dorinte… un oras, un cantec, o trupa, un om, o iubire, o carte…

Eu mi-am dorit sa il ascult… sa il vad langa mine… aproape… la un pas…  pe Paul Ciuci cantand “Trenul pierdut”… Inca mai am timp.

Mi-am dorit sa il ascult… sa il vad langa mine … aproape… la un pas… pe Leo Iorga cantand “Trenul pierdut”… Si l-am ascultat acum doi ani si ceva… Si l-am cunoscut personal… Si am fost aproape… la un pas… Si mi-am incantat sufletul cu toate melodiile  acelea compacte, si simple, si calde si pline de… viata.

Daca vreodata baietii vor citi aceste randuri sper sa nu se supere… Pentru mine Compact a insemnat intotdeauna O TRUPA indiferent de oameni, indiferent de oras.

Maine, Leo va trece printr-o incercare grea. Si prietenii cu siguranta ii vor fi alaturi. Si eu ii voi fi alaturi. Pentru ca am fredonat de atatea ori un “Cantec pentru prieteni”.

Sper ca totul sa se termine cu bine caci inca mai avem nevoie de trenuri  si ploi care sa ne ude parul…

Sanatate multa Compact si sa ne auzim cu bine maine si peste ani si ani!

 

cer pedeapsa cu moartea!

Sunt pentru pedeapsa cu moartea !

Si nu vreau sa aud din partea voastra nici o critica, nici o condamnare !!!

Si tot ce scriu acum aici nu sunt doar cuvinte nascute din furia care imi taie respiratia !

Daca as avea tara asta pe mana ar fi primul lucru pe care l-as face: as introduce pedeapsa cu moartea. Si as goli puscariile de toti criminalii, violatorii si molestatorii de copii. Mostrii care acum stau la caldura in puscarii, au mancare si un pat unde sa doarma in timp ce batrani si copii dorm pe strada. As face din puscarii camine de batrani si orfelinate. Cat despre cei pe care nu i-as condamna la moarte i-as trimite la munca in folosul societatii si le-as da o bucata de paine si un pahar de apa pe zi. Atat. As curata tara asta de mizeria si mocirla in care ne scaldam.

Si as construi piete imense unde i-as biciui in public pe toti nenorocitii care se tarasc printre noi ca viermii protejati de asa-zise legi. Sa vad eu apoi daca ar mai avea pofta de fapte « marete ».

Si monstrii aceia care chinuie animalele… In special caii… I-as inhama la carute si i-as pune sa are, sa care pana li s-ar rupe carnea pe ei si li s-ar scurge tot sangele din corp. Si i-as tine in grajduri fara asternut de paie si i-as forta sa doarma in picioare.

Si vai cum as curata cu ei de balarii si gunoaie tot pamantul tarii asteia care zace nefolosit in timp ce noi ne plangem de saracie si nesansa.

Si daca si atunci ar mai avea pofta sa tina caii nemancati, sa ii loveasca, sa ii lase sa moare in mijlocul drumului… Va spun eu… nu ar mai face asta…

Caci nu exista fiinta mai nenorocita ca omul pe pamantul asta. Si nu meritam respectul si superioritatea pe care le pretindem. Si nu meritam drepturile si libertatile pentru care ne batem cu pumnii in piept.

Noi stim doar de frica, doar asa invatam… Si-atunci de ce sa nu ne fie frica…De ce sa nu fim educati cu biciul ? Caci asta meritam si am dovedit-o atat de des incat nici 10 Dunari nu ne pot spala mocirla interioara…

Si, crede-ti-ma, am solutii pentru multe altele…

Si daca ar trebui sa scald tara asta in sange as face-o! Poate asa am intelege ce este de fapt natura umana si cum ar trebui sa traiasca cel care se crede deasupra a tot si a toate si SUPREM pe pamantul asta !

Mi-e sila… mi-e sila de tine OMULE !

 

si caii au vrut sa le ploua in nari

(pentru ca inca nu pot vorbi despre tine…)

La inceputuri caii se nasteau in cochilii de melci si melcii… nu stiu unde se nasteau melcii…

Cineva… nu stiu cine… le-a spus cailor povesti… povesti despre campuri ce respira iarba… povesti cu paduri fermecate si copaci vii… povesti de campuri cu nisip impletite cu spuma alba de apa…

Si a inceput sa ploua… O toamna… Doua…

Pana cand… caii au vrut sa le ploua in nari, sa-si hraneasca copitele cu noroi cald…Si melcii s-au saturat sa le ploua in ochi…

Melcii n-au mai vrut goana si niciunde…vantul de-aiurea ascunzandu-se in trupul lor cleios…Si caii au vrut nerabdarea si graba si verde si toamna…

De-atunci melcii au inceput sa se nasca in cochilii… si caii au inceput sa se nasca…nu stiu unde…

Si de-atunci toamna s-a facut dintr-o copita arsa de cal imbratisata cu disperare de melci…

 

cu simplitate despre copite nerostite

Iubesc cat mai putin. Imi impart sufletul cat mai putin posibil. Am invatat sa nu sufar, sa inchid ochii. Am inteles ca sufletul meu este mult prea mic pentru a ma durea atatea fiinte.

Am invatat sa nu ma mai doara fiecare om pe care il vad suferind… Mai greu mi-a fost sa invat sa nu mai sufar pentru fiecare animal caruia i-am intalnit privirea… Sa invat sa imi asum neputinta…

Desi mi-am promis ca nu o sa imi impart sufletul niciunui calut atunci cand am inceput sa merg la adapost… ca ii voi iubi pe toti la fel, nici prea mult, nici prea putin… nu m-am putut abtine sa nu ii ofer ei mai mult.

De ai putea tu suflet drag sa-mi spui…

Am invatat sa nu imi fie teama, sa am rabdare, sa nu imi fie sila de puroiul care inca mai curge din ranile ei, sa o inteleg cand a vrut sa ma muste, cand a vrut sa loveasca cu picioarele.

Inceputul unei sanse

Mi-am asumat responsabilitatea de a avea grija de ea, am insistat pentru ea si m-am tinut scai de oameni pana cand am gasit cel mai bun locsor pentru ea… Am avut cosmaruri, am visat-o nopti in sir… am plans pentru ea, mi-a fost teama sa nu renunte la a lupta… Nu mi-am putut onora datoria fata de ea tot timpul, dar exista oameni minunati care m-au ajutat sa am grija de ea si care au incredere, ca si mine, ca se va face bine…

Acum nu mai pot merge atat de des la ea si ma simt vinovata…

Necuvinte de iarna

Vezi, de aceea nu vreau sa imi impart sufletul… Insa animalul acesta trist si chinuit m-a invatat atat de multe despre viata, despre rabdare, despre putere, despre libertate, despre mine… Egoismul meu de a nu suferi pentru el i-ar jigni ambitia cu care se agata de viata si continua sa ceara sansa de a trece peste iarna aceasta… De a se bucura de iarba cruda, de dusuri racoritoare, de atentie multa si morcovi mai multi decat orice (e un calut atat de lacom si pofticios)…

Ce simplu ar fi sa nu putem iubi ! Ce tragic ar fi sa nu putem iubi ! Oameni, cai, caini, porcusori de guineea, copaci…

 

Raluca

despre …

Raluca este un om frumos.

Raluca era prietena lui… Acum este prietena noastra…

Este un om colorat… o primavara permanenta… De gentile ei se agata tot timpul cu staruinta gandacei, flori, broscute, pisicute din catifea, snururi, nasturi si paiete.

Ochii ei mari tot timpul intreaba… Raluca este o permanenta intrebare… Si multe dintre iesirile noastre in trei se transforma in lungi siruri de intrebari si incercari de raspunsuri despre Dumnezeu (discutii in doi, evident… eu doar asist cuminte de pe margine)…

Raluca este un copil caruia ii place sa se rasfete, care se uita inca la desene animate si care adora martipanul (desi noi nu o intelegem – in ceea ce priveste martipanul). Este atat de pofticioasa incat daca vede trecand pe langa ea un copil mancand chipsuri devine o urgenta oprirea la primul chiosc.

Este o femeie puternica si inteligenta cum putine am intalnit. Si o respect tare mult pentru ca intelege cifrele si mai si lucreaza cu ele.

Raluca poarta fuste si rochii cu o naturalete pentru care o invidiez.

Ii place sa rada, ii place uneori sa taca, are tot timpul o carte in geanta, uneori viseaza cu ochii deschisi si se impiedica de cate o usa, dar apoi zambeste ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat…

Desi pare imposibil, este un om echilibrat : adica poate merge pe role si pe bicicleta de cele mai multe ori fara accidente majore, dar trebuie totusi sa fii prin zona pregatit pentru a o salva de copaci (intotdeauna cade intre copaci, langa copaci… nu stiu cum reuseste).

Raluca tot timpul intarzie, dar nu poti sa nu o ierti apoi ascultand ce i s-a intamplat (lucruri care doar ei i se pot intampla)…

Este un om care rade frumos… Stiti rasul nu este intotdeauna ceva placut… Uneori este de-a-dreptul grotesc… Dar ea rade frumos, senin, discret, clar, vesel…

Indiferent de vreme se imbraca astfel incat fie ii este prea cald, fie ii este frig… E in stare, ca si Tibi, sa ma tarasca prin jumatate de Bucuresti fara sa se planga de oboseala si poate sa vada lucruri frumoase unde eu nu as gasi nici cu escavatorul.

Raluca este un om bun de care poti profita foarte usor… si uneori oamenii fac asta… dar vezi, ea nu poate fi rautacioasa si uneori imi pare rau ca nu este mai egoista…

Desi am spus ca este un om puternic (ea inca nu stie asta) nu rezista umilintei, mai ales in public, sau unei glume rautacioase… Este atat de usor de ranit incat uneori mi-e teama sa nu o vad izbucnind in lacrimi din lucruri mici (dar poate mari pentru ea).

Raluca este indragostita, peste un an se va casatori, sunt sigura ca va avea foarte repede copii si inca asteapta venirea lui Mos Craciun ca si atunci cand avea cativa anisori… Anul acesta isi doreste patine (hmmm…pe patinoar nu sunt copaci… dar oamenii… nu vor mai fi in siguranta ca si pana acum )…

Raluca stie sa tina un secret. Si probabil va stii intotdeauna, inaintea mea, ce surprize ma asteapta din partea iubitului meu.

Raluca este un om pe care il vreau fericit. Pentru ca este un om frumos (desi deseori ea nu intelege asta) si pentru ca imi este tare, tare draga. Si, mai ales, pentru ca este acel om langa care devii FRUMOS  si astfel de oameni sunt atat de rari…

 

decembrie in colivii patrate

eu, 30 de ani si o fabrica de ciocolata

30 de ani…

30 de ani de cand mama mea m-a adus pe lume…

A plouat azi si a fost o zi minunata… pentru ca am avut langa mine un om minunat… pentru ca oameni frumosi s-au gandit la mine si mi-au trimis greieri si papagali care sa-mi spuna « La multi ani ! »…

Si a fost o zi dulce pentru ca am fost in vizita la Fabrica de Ciocolata ! O experienta interesanta si foarte foarte aromata… Mi-a fost, recunosc, putin teama sa nu fiu dezamagita… dar am fost placut impresionata de organizare si intreg turul in sine…

Am fost intampinati de domnul Ciocolatescu, costumat corespunzator (joben si frac ciocolatii) care ne-a fost si ghid in lumea ciocolatei…

Desi mare parte din intreg procesul de fabricare a ciocolatei se desfasoara in spatele containerelor imense, ni s-au prezentat pe rand etapele acestuia, iar mirosul de ciocolata si capsuni a fost omniprezent… Am vizitat si sectia de biscuiti si napolitane unde am avut parte si de o mica degustare…

Surpriza a venit la final cand am parasit fabrica si am fost din nou invitati in cladirea de birouri unde ne astepta o expozitie de ciocolata, fantani de ciocolata, fructe, delicioase umpluturi aromate, povesti si retete de ciocolata bineinteles… Dupa ce am gustat in voie toate minunatiile de acolo, la plecare am primit suveniruri dulci…

Ce mai… copilul din mine a fost mai mult decat incantat… Cantarul nu va fi insa la fel de incantat …

Asa ca, dragii mei,  daca va plictisiti intr-o zi oarecare si vreti sa faceti ceva aparte gasiti in Bucuresti o fabrica de ciocolata in care, desi nu lucreaza haiosii umpa lumpa si nu va puteti plimba cu barcuta pe rauri de ciocolata, puteti afla lucruri delicioase…

P.S. www.fabricadeciocolata.ro