cum m-am nascut pe aripile vantului…

(eu la 1 an impreuna cu mama mea)

Cand Scarlett si Rhett se iubeau mai cu foc spargandu-si pahare in cap…mi-a venit mie pofta de venit pe lume…Mama insa a insistat sa vada filmul pana la final si n-am avut incotro decat sa astept…Era cat pe aici sa nu mai ajung la spital…sa ma nasc undeva pe drum…dar, vedeti…nu-s eu prea ducareata…sunt mai comoda de felul meu si n-am vrut sa ma nasc nici in sala de cinematograf nici undeva pe drumul dintre Ganeasa si Slatina intr-o ambulanta…

Mama spune ca nu a plouat in ziua de duminica in care m-am nascut…Eu stiu ca a plouat…Cu siguranta a plouat, caci stiu atat de frumos a plange…

M-am nascut din dragoste…si poate de aceea mi-a fost intotdeauna greu sa urasc…mai mereu am fost indragostita de ceva, de cineva…si cand nu am avut de ce sa fiu indragostita mi-am amintit sa urasc…

Cand m-am nascut am fost un copil urat…atat de urat incat asistentele de pe sectie nu s-au putut abtine sa ii spuna bunicii mele ca nu au vazut niciodata, la sutele de nasteri la care au asistat, un copil atat de urat…Bunica mea a fost asistenta medicala si a asistat la nasterea mea…si a tuturor verisorilor si nepotilor mei…Bunicul meu, Dumnezeu sa-l odihneasca!, cand m-a vazut acasa a luat-o pe bunica-mea deoparte si a intrebat-o : “Tucule, esti sigura ca nu au gresit astia copilul cand vi l-au dat acasa? E urata rau si neagra…”. Eram lunga, neagra, slaba (am avut un kilogram si un pic) si plina de par in cap si pe fata…Zic cei din familie ca mamei ii era drag de mine asa urata cum eram…Incet incet m-am mai desfacut…si am devenit un copil frumos…nu frumos si gras si roz cum a fost sora mea de i-ar fi facut gelosi pe cei de la reclamele de la Johnson Baby…Aveam ochii mari, negri si migdalati…Intotdeauna mi-au placut ochii mei, desi i-as fi dorit verzi ca ai mamei…

De-atunci si pana azi am crescut…Am crescut pana am implinit 29 de ani…de fapt ii implinesc diseara pe la 19-20…

Ce-am facut in 29 de ani? Am trai, am iubit, am urat, am adus fericire, am dezamagit, m-am bucurat de daruri pe care le-am primit de la viata, mi-am batut joc de daruri pe care le-am primit de la viata si de la oameni, am ranit, am vindecat, am scris poezie, am visat ca voi ajunge o poeta pe care sa o cunoasca fiecare om din oras si sa am candva un parc cu numele meu…

Am mintit, am sacrificat, m-am sacrificat (nu prea des, recunosc), m-am cautat si m-am gasit uneori, am facut planuri, am distrus planuri, am avut vise, am sfaramat vise, am lovit cu palma si am lovit cu cuvinte, m-am daruit cu maturitate si cu imaturitate, am crezut si am fost crezuta, am plans, m-a durut si am durut si am fost la cateva inmormantari…

Am luat cu lacomie si egoism tot ce am putut si ce nu am putut lua de la oameni si nu am dat nimic in schimb…si, alteori, m-am dat de-aiurea doar de dragul daruirii si am uitat sa ma iau inapoi…

Am vrut uneori sa ma schimb…caci asa ziceau oamenii ca ar trebui…Dar nu m-am schimbat nici pentru ca am vrut eu, nici pentru ca au vrut ei…m-am schimbat pentru ca m-am schimbat si-atat…

Am facut poate prea multe…am facut poate prea putine…Uneori am fost fericita…Uneori am fost fericita pentru ca nu eram fericita…Deseori mi-am dorit sa mor, sa ma evapor, sa ma topesc intr-un pahar cu apa, sa dispar fara vreo urma a existentei mele in memoria cuiva…

Am facut greseli…multe greseli…dar nu regret niciuna…pana la urma greselile astea au nascut intamplari si un drum anume care m-a adus azi aici…adica invatand cu pasi marunti sa ma bucur de fericire, de liniste, de frumos si de iubire…

Ma privesc azi in oglinda si ochii mi se maresc de uimire si buzele-mi incep sa rada…Eu, 29 de ani? Sa fim seriosi…Uitandu-ma la mine mi se pare putin…uitandu-ma la alti oameni mi se pare mult…

Am iubit libertatea mai mult decat orice…am trait intotdeauna libera, desi unele aparente ar fi spus contrariul…Am facut intotdeauna ce am vrut…chiar daca am stiut ca nu am voie, chiar daca am stiut ca nu trebuie, chiar daca mi s-a interzis, chiar daca stiam ca gresesc…Mi-am oferit libertatea sa traiesc cum am vrut, cu cine am vrut, langa cine am vrut, nepasandu-mi de prejudecatile societatii de langa mine…Unii mi-au spus ca sunt nonconformista, altii ca sunt nebuna sau inconstienta…altii ca sunt boema…

Cine sunt eu?

Habar nu am…Daca voi afla vreodata va voi spune…daca aflati voi inaintea mea, rogu-va sa-mi spuneti…

Cum sunt eu?

Sunt un om deosebit, special, unic, liber, interesant, egoist, frumos, usor si greu totodata de iubit…Un om care este iubit…care, desi isi spune deseori ca a trait degeaba, a mai facut una alta in viata asta…Sunt un om linistit, care iubeste, cu o familie nebuna (dar nebuna rau de tot), dar frumoasa, cu prieteni putini, dar oameni speciali, cu unele vise…nu prea mari sau poate prea mari…un om care traieste pentru ca asa s-a intamplat…sa se nasca…

Sunt atat de multe de spus despre mine…Oare e bine ca un om sa aiba multe de spus despre el?

Niciodata nu mi-a pasat ce au gandit oamenii despre mine…Si spun asta cu toata sinceritatea de care sunt capabila. Cine a stiut sa ma cunoasca, m-a cunoscut…cu bune, cu rele…si a ales sa ramana sau nu in viata mea…Niciodata nu am avut un interes aparte sau vreo nevoie de oameni…Am fost eu si cine m-a placut, bine, cine nu, iarasi bine…Dar uite ca azi, am o curiozitate…ce cred oare despre mine oamenii care ma cunosc? Ce gandesc ei sincer despre mine? Ce ar raspunde daca ar fi intrebati: “Ce fel de om e Lavi? Cum e ea?”…Si sa spuna si rele si bune despre mine…Ar fi interesant sa strang gandurile astea de la toti oamenii care m-au cunoscut si ma cunosc inca…

Eu ma vad in oglinda mea…Voi cum ma vedeti cu ochii vostri?

La multi ani, mie! La multi ani, Edy! La multi ani, Maya (chiar daca te-ai nascut pe 21, desi parintii tai iti planuisera zi de nastere ziua asta)!…La multi ani, voua, oameni de toamna si ploaie!

P.S. E ora 1 noaptea cand postez acest blog.post. Tocmai ce ne-am intors de la Slatina, am mancat ceva si cand ne-am intors in camera noastra si… am primit cadoul de la iubitul meu…Incerc sa ma abtin din plans, dar nu imi prea iese…Iubitul meu - cel mai frumos cadou pe care l-as fi putut primi vreodata de la viata – mi-a spus in seara asta “La multi ani!” printr-o surpriza careia nu ii pot alatura nici un adjectiv…Stiind de unul dintre visele mele, acela de a imi publica volumul de versuri, mi-a daruit… “Franturi de autoportret”…Fara ca eu sa stiu a luat din laptopul meu poeziile pe care le-am scris de-a lungul timpului, le-a legat in capitole si …Volumul meu de versuri are o biografie, nota asupra editiei, cuprins…a publicat in el chiar si poezii care imi sunt dragi, dar sunt inca nefinalizate…A avut se pare mare grija daca nu l-am prins pregatindu-mi surpriza …Iar Raluca se pare ca i-a fost complice…Multumesc mult Raluca pentru ca l-ai ajutat sa imi faca o asemenea surpriza!

Intotdeauna mi-a placut sa primesc cadouri…intotdeauna am primit de ziua mea ce mi-am dorit…Cu ce este deosebita aceasta aniversare…Pentru ca este pentru prima oara cand primesc ceva atat de special si facut cu atata dragoste…Imi pare rau…nu imi gasesc cuvintele…sunt obosita, fericita, fericita, fericita…

Te iubesc, dragul meu! Te iubesc mai mult decat vei putea intelege vreodata! Iti multumesc pentru ca imi esti atata de aproape si pentru ca m-ai facut in noaptea asta sa ma simt atat de speciala…Te iubesc!

 

 

am fost agresata si sechestrata!

Unde? De cine?

La locul de munca. Am fost agresata si sechestrata de sefa mea.

Scriu aici pentru a imi varsa indignarea, scarba si tot tremurul pe care inca nu il pot calma…Scriu aici pentru a va marturisi cat sunt de naiva, de proastra si pentru ca si voi sa invatati din experienta mea. Cu siguranta eu am avut de invatat.

Pe 1 noiembrie s-a implinit un an de cand sunt (eram) in aceasta firma. Acum un an eram la Slatina. Am fost sunata de catre o agentie de publicitate si chemata la un interviu in Bucuresti. Totul a inceput frumos, optimist…parea de viitor…chiar o sansa. Dupa vreo doua trei luni de la angajare (impropriu spus angajare, pentru ca nu am semnat niciodata un contract de munca) a inceput sa mi se para ca ceva nu este in regula. Mi se spusese ca se vor mai face angajari, ca ne vom apuca de editarea ghidului de publicitate-produsul companiei, ca vom incepe sa contactam clientii pentru contracte… In schimb sarcinile mele constau in construirea casei sefei. Pentru ca se apucase sa isi faca casa in Corbeanca si ma ocupam numai de oferte si comenzi de tigla, burlane, etc. Am crezut ca este doar o faza, ca vom incepe la un moment dat si munca la ghid. Nu s-a intamplat… Banii s-au dus in casa, ghidul nu l-am mai editat, datoriile s-au strans, furnizorii agentiei de publicitate au inceput sa urle si m-am transformat in tampon intre sefa si furnizori, proprietarul apartamentului in care aveam biroul, asociatia de proprietari etc.

In iulie-iunie ne-au dat afara din acel apartament si a trebuit sa ne mutam…Am carat mobila cot la cot cu colegul meu si am reusit sa facem mutarea. La o zi dupa ce am montat mobila s-a inundat apartamentul in care ne mutasem…un apartament la demisol, undeva intr-o casa in Dorobanti.  O luna de zile am uscat la mobila si contabilitatea pe 7 ani. Contabilitate uscata pagina cu pagina cu uscatorul de par si pe o plita improvizata. M-am intoxicat cu miros de mal, cu aburi, mucegai si tus. Am dardait de frig zi de zi in miezul verii si am suportat cu greu mirosul de mucegai si umezeala ce duhnea in tot apartamentul. A urmat a doua mutare. Am carat din nou mobila, am stat si pana la 12 noaptea la sefa acasa ca sa urcam din mobila la ea in pod, l-am adus si pe Tibi cu mine sa ma ajute si a muncit cum cred ca nu a muncit in cei 22 de ani ai lui. Si in toata perioada asta nu am primit nici un ban…ajunsesem sa avem salariul neluat de trei luni in conditiile in care sefa pleca la mare, apoi in concediu la Amsterdam, lasa cate 7 milioane la un coafat, etc…Noroc cu firma sotului ei care mai producea bani si de acolo ne-am mai primit o parte din bani…Am mutat mobila dintr-un colt in altul dupa cum i se nazarea ei noaptea, am carat si mutat dosare, caci niciodata nu ii convenea cum sunt puse…Am tacut si am inghitit…toate astea in speranta ca voi ajunge la zi cu banii si voi pleca. Din august am inceput sa imi caut de munca…Nu am reusit nici pana azi sa imi gasesc ceva…

Am cersit dupa bani aproape in fiecare zi…am stat fara un leu in portofel, cu chiria neplatita cu lunile, am mers fara bilet de autobuz si m-am certat cu controlorii cand am fost prinsa…Toate astea in timp ce vedeam cum toti banii care intra in conturi sunt tocati de aiurea fara a primi nici macar cu taraita din salariu. Mi s-a spus cu o seninatate incredibila : “n-am de unde bani” in conditiile in care stiam cand sunt bani in conturi si unde se duc. A trebuit sa tac si sa inghit. Am crezut ca astfel voi rezolva ceva…Am slugarit mai mult decat credeam ca as putea sa o fac vreodata. Nu ma intelegi gresit! NU imi este rusine sa muncesc. Si daca ar fi sa matur strazi as fi mandra de munca mea. Insa sa fie munca nu bataie de joc! Pentru ca eu si colegul meu nu eram angajati, ci slugi. Slugi care se duceau la ea in birou sa ii aprinda becul pentru a nu se deranja ea sa se ridice, slugi care i-au golit si spalat scrumiera la fiecare doua tigari, slugi pe care le chema la ea ii birou sa ii toarne apa in pahar din sticla de langa birou, slugi care i-au cumparat teste de sarcina din banii lor, slugi care erau sunate seara, cu mult dupa programul de serviciu sa ii faca comisioane, slugi neplatite de luni intregi, dar carora li se cereau bani cu imprumut ca sa isi cumpere mancare de la saormeria de la parterul blocului. Da, ati auzit bine…Chiar se supara si tipa la noi ca nu avea bani sa ii dam sa isi ia de mancare ca ii era foame in conditiile in care nimeni nu ne intreba pe noi daca avem ce manca. Asa ca ii dadeam bani sefei (colegul meu, caci eu chiar nu aveam de unde), venea si se servea din pachetul meu de tigari cu nesimtirevaitandu-se ca nu a avut bani sa isi ia tigari…si se vaita la noi ca nu are bani sa ii cumpere lapte copilului. In aceeasi zi insa il trimitea pe colegul meu la ea acasa sa ii aduca 6 milioane sa se duca la stilist sa se spele pe cap si sa se coafeze. 

Colegul meu are masina de serviciu. Un Matiz. O masina in care baga benzina din banii lui si tot scrie la caiet  cat are sa ii dea sefa. Daca ii spune ca nu are benzina, ea spune ca nu are bani sa ii dea si sa se descurce…apoi il trimite urgent in nu stiu cate locuri in Bucuresti sa ii faca comisioane. Nu vreau sa vorbesc prea mult despre colegul meu. E un om extraordinar, dar pe care nu il inteleg…Nu stiu de unde are puterea sa suporte…Daca v-as povesti ce face el la birou si cum munceste el zi de zi…as scrie scenariul pentru un film de groaza…de bataie de joc, de umilinte de neimaginat…Nu ma intrebati de ce el mai sta in firma …e optiunea lui si probabil asteapta ca si mine sa isi recupereze banii…caci din pensia mamei sale nu cred ca va mai putea mult timp sa bage benzina in masina de serviciu…

Ar fi multe de spus…Cat de multe…Sunt mult prea nervoasa …voi scrie intr-o zi mai multe despre acest om care mi-a torturat ultimele luni si m-a injosit cum nu credeam vreodata ca o va face cineva…

Si ca sa destind putin atmosfera pentru a pregati finalul trebuie sa va povestesc cum a fost trimis colegul meu…in lunile acestea in care noi nu ne-am primit salariul…la o anume adresa sa duca niste bani si sa ia ceva…A ajuns la o tiganca de la care a primit o punga de hartie plina cu somoioage de ata…Sefa noastra este obsedata ca ii face cineva vraji si merge la vrajitoare…Problema ei!!! Da!!! Nu ma intereseaza ce gandeste ea si ce face in viata personala…dar sa trimiti un angajat pe care nu l-ai platit de trei luni sa dea sapte milioane la o tiganca ca sa iti faca descantece…Voi ce ziceti de asta?

Astazi m-am dus din nou la ea in birou sa ii zic de bani. S-a enervat, a tipat la mine ca nu am dreptul sa ii tin ei teorie si ca atunci cand o sa aiba o sa ne dea si banii (dupa ce vineri, la aceeasi intrebare imi reprosase: “Cum indraznesti sa ceri salariul, nu stii ca nu am bani?”). Am incercat sa ii explic pentru a nu stiu cata oara ca am chirie de platit, ca imi trebuie bani de abonament, ca nu am bani de mancare…S-a enervat foarte tare, m-a impins afara din birou, a inchis usa si mi-a zis sa plec acasa daca nu imi convine.

Si am vrut sa plec acasa. Dar, pentru ca mama m-a invatat sa fiu corecta, am asteptat sa isi termine convorbirea pe care o avea la telefon ca sa ii predau cheile si telefonul , desi colegul meu mi-a spus sa le las pe birou si sa plec. Mare dreptate avea…Am intrat la ea in birou, i-am lasat cheile si telefonul si i-am spus ca o voi suna sa vedem cand imi primesc si eu banii, ca trebuie sa gaseasca  o varianta sa mi dea si ca o sa vin la munca cand o sa imi primesc banii. Apoi m-am dus la mine in birou sa imi iau geanta si agendele. A venit in urma mea urland ca pe ea nu o ameninta nimeni si cand m-a vazut cu agendele in mana a inebunit. A inceput sa urle incoerenta sa ii predau agendele si tot ce am lucrat in calculator. I-a cerut cheile colegului meu, a inchis usa de la apartament, a inceput sa ma imbranceasca. I-am spus ca nu ii predau nimic pana nu imi primesc banii si ca am sters din calculator ceea ce am lucrat. Atunci a inceput sa ma loveasca, sa urle isteric, sa ma imbranceasca. Mi-a spus ca nu plec nicaieri ca trebuie sa stau in preaviz de 15 zile ca asa vrea ea…Am intrebat ce preaviz pentru ca eu nu am un contract de munca, muncesc si sunt platita la negru! I-am spus ca sun la politie si a incercat sa imi smulga telefonul personal din mana. Abia am reusit sa il tin. Nu va pot explica cat de socata am fost si cum ma uitam la ea in timp ce urla la mine (eu nezicand nimic, nici macar nu am ridicat vocea) si ma ameninta cu o cana cu apa ca o arunca pe mine ca sa ma calmez. Eu in schimb eram calma, nu ziceam nimic si ea urla. Mi-a fost teama ca imi va da cu cana aceea in cap si ma mutileaza pe viata. A plecat apoi la ea in birou tipand. Asteptand sa vina Tibi, caci apucasem sa il sun sa vina la birou, am reusit sa sun la politie…Cand a vazut ca eu chiar am vorbit serios si am sunat a urlat sa ma duc la ea sa vorbim. In timp ce vorbeam la telefon am intrebat-o daca imi da drumul sa plec ca daca nu voi continua apelul cu 112. Am inchis telefonul spunandu-i doamnei de la dispecerat ca revin si am mai suportat o tura de istericale de data asta fara lovituri.  Am lasat-o sa vorbeasca gandindu-ma numai cum sa ies mai repede din biroul ala. S-a mai calmat, i-am spus calma ca nu voi preda nimic pana nu imi voi primi banii. Pana la urma a trebuit sa iau inapoi cheile de la birou si telefonul spunandu-i ca vin maine sa ii fac predarea si am reusit sa plec.

Acum…ce sa va spun…Stiu ca ar fi trebuit sa continui apelul al 112, dar tot ce mi-am dorit a fost sa scap din biroul ala cat mai repede. Teafara, normal. Pentru ca la cat de dementa este aceasta femeie, nu stiu de ce ar fi fost capabila. Va intrebati poate de ce nu am reactionat cand am fost lovita. Pentru ca am fost mult prea socata. Am paralizat pur si simplu…

As vrea sa scriu mai mult doar ca inca nu ma pot aduna cu totul.

Invatati ceva de aici! NU stai intr-o firma asteptand un an de zile sa vi se faca un contract de munca! NU va injositi! Respectati-va mai mult decat orice! Nevoia unui loc de munca nu trebuie sa ne aduca in astfel de situatii. Poate multi dintre voi sunt nemultumiti de locul de munca….poate ca nici voi nu v-ati mai primit la timp salariile…Dar de la asta pana la a trece prin mai bine de o ora de cosmar…sa fiti loviti si sechestrati de propriul angajator…Suntem oameni, nu animale…nu sclavi!

Retineti numele astea: Diana Barbu Balan, Advision Comp, My City, Your Bucharest Guide., Cess Gropu Solutions, Cess Systems. Firmele cu Cess sunt ale sotului ei, dar este posibil ca la un moment dat sa faca angajari pentru ea pe acestea. Pentru ca firma Advision este ingropata in datorii si nu poate face nimic prin ea.

Cand veti auzi de ele fugiti ca dracu’ de tamaie!!! Femeia aceasta este nebuna. Nu sunt prima angajata lovita…Desi nu am crezut ca mi s-ar putea intampla mie…

Aveti mare grija cand va angajati, unde va angajati! Invatati ceva din povestea mea si incercati sa nu ajungeti intr-o astfel de situatie!

Eu merg sa mai iau un calmant si sa incerc sa dorm putin! O sa incerc sa uit aceste luni, sa nu ma gandesc la banii pe care i-am pierdut, sa ma concentrez pe lucrurile frumoase din viata mea…Si sper ca voi gasi un loc de munca decent unde sa fiu respectata si nu agresata fizic si verbal!

 

am gripa! ghici de care?

Daca va spun ca am racit, banuiesc ca nu va va surprinde. De data asta am experimentat ceva nou…Nu-mi amintesc sa fi racit vreodata…asa…Am senzatii de gadilat, mancarime si durere in gat…toate deodata…e foarte fain…si atat…nu temperatura, nu frisoane, nu dureri musculare sau alte simptome. Gatul meu este putin derutat, obisnuit fiind doar cu dezmatul amigdalelor…

Nu neaparat despre raceala mea vreau sa scriu…Doar sa va marturisesc cum, dupa o perioada de ignorare, ma gandesc si eu in sfarsit la gripa porcina, aviara si alte minunate tulpini ale mostruoasei boli.

Pentru ca ma gadila si ma ustura ingrozitor gatul tusesc…Si pentru ca merg cu mijloacele de transport in comun zilnic…tusesc si in public…Si ma distrez de doua zile observad reactiile celor din jurul meu cand ma apuca pofta de un minunat concert gutural. Se uita oamenii ciudat la mine…apoi se intorc cu spatele acoperindu-si gura cu fularul, gulerul de la haina sau bluze sau ce au la indemana…Nu dureaza mult pana cand se muta pe un alt scaun (daca gasesc liber) cat mai departe de mine, sau pleaca in celalalt capat al autobuzului. Si uite asa de cateva zile nu mai am nici o problema privind aglomeratia. Tibi glumea pe tema asta ieri cand a venit sa ma ia de la birou. Zice : „Titi, acum sa te vad ce poti…Sa incepi sa tusesti cand ne urcam in autobuz sa vedem daca faci rost de scaune libere”. De tusit eu am tusit si nu pentru ca mi-a zis el, ci pur si simplu nu ma pot abtine. O venerabila doamna a fost foarte draguta si a eliberat un scaun oripilata de sunetele pe care le scoteam tusind…Acum sa nu va ganditi ca eu sunt lipsita de bun simt si ma apuc sa scuip microbi pe oameni. Incerc sa tusesc cat mai discret si imi acopar gura cu un servetel…Asa ca va prezint noua metoda de a obtine un scaun liber in autobuz. Functioneaza garantat…

Aseara am fost pe la Helga, matusa lui Tibi. A fost ziua Marei, verisoara lui, si noi am fost delegati sa ii ducem cadoul pentru ca ai lui Tibi parinti sunt mai raciti ca mine si aveau interdictie la familia Dumitrescu. Inevitabil ajungem la subiectul gripa. Teo, fratele Marei, imi da o masca medicala (sper ca am spus bine, daca nu, cu siguranta ma va corecta Cristina). Logic vine replica mea: „Doar nu ati inebunit? Cum sa umblu cu asta pe strada?”. Teo imi spune ca la ei la scoala toti copii poarta masti si ma intreaba de ce mi se pare asa ciudat…Imi amintesc ca imi spusese mai devreme Tibi cum s-a dus Costin sa o ia pe Ralu de la facultate si a concluzionat ca mastile astea sunt acolo un trend al sezonului, un fashion must chiar…Si ma intreb si eu: oare am inebunit cu totii?

Recunosc, sunt cam rupta de realitate…o decizie inteligenta din partea mea (cred eu). Nu ma uit la televizor de mai bine de o jumatate de an si am o viata linistita…Nu m-a interesat isteria asta cu gripa…mai ales ca stiu ce presupune un sistem mass media, stiu cum se scrie in presa si de ce se scrie…Si, sincera sa fiu, nu ma surprinde, unde am ajuns cu toata nebunia asta…Eu sincear sa fiu nu am vazut oameni cu masti pe strada…dar ma gandesc ca nu va mai dura mult pana cand voi avea iluzii optice si voi vedea sosii ale lui Michael Jackson peste tot…Bine ca a murit, ca altfel tindeam sa cred ca umbla incognito prin Bucuresti…

Trag de aici doua concluzii (pana la final o sa ajung la mai multe…caci asa fac mereu….promit ca nu o sa fie lung blog.postul si il fac cat Calea Lactee):

Oamenilor le este frica de moarte…foarte frica de moarte…Sa ii aprob, sa ii inteleg?…Mi-e cam greu, dat fiind faptul ca mie nu imi este frica…Pana la urma nu asta este logica vietii?…Traim ca sa murim…Toti murim la un moment dat…Si cand ne e dat sa murim putem sa ne punem noi de-a curmezisul cat vrem ca tot ne ducem…

Nu are cum sa te afecteze ceva ce nu stii…Daca nu stii despre gripa, nu iti este teama si nu ajungi obsedat de subiectul asta , nu recurgi la metode care mai de care mai ilare pentru a te proteja…V-as ruga sa nu numiti asta ignoranta…Totusi, uneori, un prea mare acces la informatie face rau…Ma opresc aici nedorind sa intru in discutia referitoare la isterii provocate justificat sau nu de massmedia.

Si, nu in ultimul rand, microbii colcaie pe langa noi, chiar daca bantuie gripa pe strazi chiar daca nu…Aveam un profesor in liceu…de limba germana…eu nu am facut germana…avea fobia microbilor…purta permanent manusi, avea mereu la el servetele umede, nu permitea elevilor sa ii vorbeasca de aproape, etc….M-am gandit ca nu trebuie sa aiba o viata prae frumoasa…Si mai este expresia aceea din batrani: de ce ti-e frica, de-aia nu scapi!…Recunosc, si pe mine ma deranjeaza sa tuseasca cineva langa mine fara a isi acoperi gura…Dar asta nu ma va face sa umblu cu masca pe strada…Cu siguranta ii voi spune persoanei respective sa isi puna mana la gura si atat…Am si eu o oarecare fobie a microbilor vara…Ca doar stim cu totii ce inseamna sa mergi vara cu transportul in comun…Nu de putine ori am ajuns acasa aproape plangand si spunandu-i lui Tibi: „Titiiiiiiiii, m-au invadat, m-au mancat toata, uite!…colcaie pe mine”…Si el radea…eu nu radeam ca aproape ii vedeam pe micii mostrii cum fac escaladari curajoase pe trupul meu…

Deci, asadar si prin urmare…cand a luat-o lumea razna si pe mine nu m-a anuntat nimeni? Ma indoiesc ca a fost vreodata la un stadiu de normalitate, dar totusi…

Anunt important pentru cei care vor avea ghinionul sa circule in aceleeasi mijloace de transport cu mine (troliebuzele 69 si 85):

Dragii mei, eu nu am nici un fel de gripa animala…Ba mai mult, sunt pe drumul cel bun, ma tratez…desi azi noapte mi-a fost foarte rau, simt o ameliorare si gatul ma doare mai putin…Microbii inca se distreaza gadilandu-mi si piscandu-mi interiorul gatului…tusea este inca seaca (cand dracu’ o avea de gand sa rupa nu stiu…ca am obosit tusind si ma doare in capul pieptului de mor…si de la efort ma mai doare si capul de-l port pe umeri…nu ca asta ar fi vreo noutate in ceea ce ma priveste)…Deci, nu sunt un pericol public…Apreciez ca va ridicati de pe scaun si ma lasati pe mine sa stau jos caci sunt si eu un om bolnav, suferind…dar nu este nevoie sa va uitati asa urat la mine…

Cam atat am avut de spus…Sa aveti o zi sanatoasa si cu cat mai putini microbi in jur …Hai ca asta a fost o gluma buna…Mai ales pentru bucuresteni…

pledoarie pentru AVORT

Nu as fi vrut sa scriu acest blog.post si o spun cu toata sinceritatea.

Insa m-a provocat faptul ca in ultima vreme m-am lovit des de acest subiect (printre blog.posturile pe care le-am citit) si am simtit nevoia sa las aici cateva ganduri.

Ar fi bine ca cei care au mintile imbacsite de anumite conceptii religioase sau mai stiu de ce alta natura sa nici nu inceapa sa citeasca acest blog.post. Nu sunt dispusa sa ascult/ citesc nici un comentariu in care mi se va spune ca avortul este o crima si un pacat in fata lui Dumnezeu. Niciodata nu am ignorat parerea celor care ajung pe blogul meu, dar, de data aceasta o voi face. Imi rezerv dreptul dreptul acesta si sper ca mi-l veti respecta.

Nu o sa fac nici o referire la blog.posturile citite, ci o sa ma rezum la a scuipa mizeria cu care mi-au incarcat ziua de azi prin ceea ce gandeau autorii lor.

DA, sunt de acord cu avortul. Cu avortul facut legal, in conditii sigure, respectand indicatiile medicului dupa (etapa foarte importanta), facut constient si din proprie vointa.

Nu voi incerca sa gasesc scuze pentru variile motive ce pot duce la o sarcina nedorita. Nu este nimeni in masura sa judece o astfel de greseala. Se intampla. Si cauzele sunt numeroase. Dar marea majoritate a celor (si ma gandesc si la barbati, desi nu stiu ce dracu’ cauta ei intr-o astfel de discutie-adica de ce s-ar exprima ei cu privire la avort) care se cramponeaza de aceste cauze, arunca cu pietre fara a avea habar care este situatia reala si judeca. Mi-e atat de scarba de oamenii care judeca!!! Nu va pot descrie sila pe care mi-o provoaca oamenii care se bat cu pumnii in piept facand parada cu “curatenia lor”, jurandu-se discret (caci credinta lor le interzice sa jure) ca niciodata nu ar face asa ceva. Ca niciodata nu ar fi in stare sa faca un avort…

Femei tampite, multe needucate, femei care sunt inchise intr-un set de asa-zise valori, femei egoiste, femei din cauza carora e plina lumea de prosti… Mie una imi este scarba de femeile astea…

Sa va spun cum gandesc femeile astea… ele sunt pentru aducerea pe lume a unui copil chiar daca: este rezultatul unui abuz sexual, chiar daca este rezultatul unei greseli (neprotejare) la o varsta sub 18 ani si nu numai, chiar daca femeia in cauza mai are cinci copii acasa si nu are nici alora ce sa le dea sa manance, chiar daca femeia in cauza NU isi doreste acel copil… Nu-mi replicati: pai daca nu il doreste de ce a mai ramas insarcinata? Nu asta e problema… Aici este vorba de un cerc…un cerc al dracului de amar si parsiv… Pentru ca o femeie care aduce un copil pe lume, desi nu este pregatita din orice punct de vedere vreti (material, intelectual, sentimental) risca (foarte des) sa nu fie capabila sa ofere acestui copil o anume educatie. Si atunci acest copil, daca va deveni femeie, nu va sti sa se respecte, sa aiba grija de ea si la randul ei va face copii care nu ar fi trebuit niciodata sa vina pe lume.

Nu orice femeie ar trebui sa aiba dreptul sa devina mama. Si tocmai acesta este motivul pentru care suntem azi, noi, oamenii, unde suntem…prea multi, prea prosti, prea…

Eu una, daca utopic as avea putere de decizie, as controla natalitatea. As controla-o la sange… Orice femeie care ar hotara sa aiba un copil ar trebui sa fie consultata de un psiholog, ar trebui verificat statutul social pentru a se decide daca are posibilitatile materiale pentru a ii oferi copilului un minim de decenta… si, nu in ultimul rand, nu as permite ca o femeie sa nasca mai mult de doi copii.

Veti spune ca sunt nebuna… Ganditi-va putin cum ar arata o astfel de lume si veti vedea ca nu sunt nebuna…

Sunt femeie si, spre deosebire de multe femei, din fericire, sunt puternica. Si totusi, trebuie sa admit ca avortul este traumatizant, atat din punct de vedere psihologic, cat si fizic. Incercati sa puneti in balanta: pe de o parte durerea fizica si psihica si pe de alta parte viata! O viata condamnata inainte de a incepe… o viata ce va continua mizeria fiintei care o concepe… O viata asupra careia s-a decis imatur, inconstient. De ce sa se distruga doua vieti in loc de una? E o logica matematica pe care nu o luam in seama.

De ce sa condamnam avortul atata timp cat el poate distruge doua vieti?

Avortul este legal. Daca este legal are o motivatie la baza. Nu vreau sa intru in subiectul asta prea adanc, dar vreau sa il mentionez… Ganditi-va cate femei au murit sau au fost mutilate in urma Decretului? Ganditi-va cate vieti s-ar fi salvat daca avortul ar fi fost permis. Poate ca eu nu as fi existat azi. Poate ca nici sora mea. Si asta nu ma sperie, nu ma ingrozeste nicicum. Pentru ca, asa cum am mai spus-o si in alt blog.post, femeia are DREPTUL de a alege. Tocmai pentru ca ea este singura capabila sa dea viata. Si in dreptul asta ar trebui fi inclus: “a da viata cu maturitate, cu responsabilitate”…

Ma gandesc ca poate mama mea nu m-a dorit. Poate nici pe sora mea. Poate nu a crezut ca este pregatita sa fie mama. Era tanara… Ca de altfel mamele multora din cei de varsta mea. Veti spune ca totusi m-a adus pe lume… Vedeti, aici a fost norocul meu… Ca a ales ea sa imi fie mama si nu alta femeie… Dar oare, cati sunt norocosi astfel? Oare cati copii au venit pe lume nedoriti si murdaresc lumea cu idiotenia, prostia si marsavia lor.

Repet, nu incerc sa gasesc scuze… Educatia femeii in Romania este un subiect mult prea amplu pentru a il aborda intr-un singur blog.post. Se poate intampla ca si cea mai educata femeie… o femeie care se respecta si stie sa aiba grija de ea sa greseasca… Iar femeia aceasta, daca va ramane insarcinata si nu va fi pregatita pentru un copil ce credeti ca va face? In nici un caz nu il va pastra!!!

Ce usor va e voua sa judecati… cat de simplu este sa judeci… sa sariti cu gura precum niste cate, sa pozati in Fecioare Marii si sa aratati cu degetul spre femeile care fac avort! Din cauza voastra care aduceti plozi pe lume cu nemiluita nu putem respira de aglomeratia umana… Voi chiar nu v-ati gandit niciodata ca totusi sunt prea multi oameni pe pamantul asta? Vedea-v-as mame de fete… Si sa va vina fiica acasa la 17 ani insarcinata… Sa va vad cum o veti sfatui sa nu faca avort… sa isi distruga viata si totodata sa o distruga pe cea a unui copil crescut de un copil.

Si as vrea sa va vad cum ati aduce pe lume un copil in ochii caruia veti vedea de fiecare data un viol… sa aduceti pe lume un copil pe care sa nu aveti cu ce sa il hraniti sau sa il imbracati… un copil care va incurca viata si v-o da peste cap si v-ar lasa cu studii neterminate si responsabilitati carora nu le veti face in veci fata…

Cu cata usurinta spuneti ca sunteti impotriva avortului… Asta ma sperie… usurinta asta ma sperie, ma scarbeste si ma ingrozeste totodata…

Si, mai mult decat atat, vorbiti fara a avea habar despre ce vorbiti… E optiunea voastra! Corect! Dar pastrati-o pentru voi, aplicati-o in propria voastra existenta si nu aratati cu degetul spre alta femeie! E dreptul ei sa aleaga! V-ati gasit voi desteptele pamantului sa judecati, sa condamnati… Si va mai si strangeti card de gaste, falfaiti din aripi si va aprobati una pe cealalta dandu-va de-aiurea cu parerea… Si stiti ce e haios? Ca multe dintre voi habar nu au ce inseamna un copil…

Inchei prin a le dori acestor stimabile doamne plozi cati le da Domnul (ca doar Domnul face sex cu ele noaptea) si mult succes in proiectul de a atinge populatia Chinei… Iar celor care sunt asa mai rasarite si se respecta si sunt educate, le doresc sa li se rupa prezervativul cand le e lumea mai draga si sa faca copii cand sunt cel mai putin pregatite pentru a fi mame…

Revin la ceva ce spuneam mai sus: NU orice femeie trebuie sa fie mama! NU orice femeie este capabila sa fie mama!

 

despre cum poti trai frumos cu un creier aproape mort

 

Acum…ca oarecum mi-am revenit din cosmarul pe care l-am trait in ultimele trei zile, pot sa scriu…Sa scriu despre cum un om cu creierul aproape mort traieste frumos, iubeste si are mai multa pofta de viata ca oricand…

Ma gandeam la un moment dat sa includ pe blog o noua categorie in care sa vorbesc despre bolile mele…si, sincera sa fiu, nu as duce lipsa de subiecte…Ca tot timpul ma doare cate ceva, ca sunt farmacie ambulanta…lucrurile astea le stiu toti cei care ma cunosc, unii dintrei ei fiind nevoiti sa ma suporte foarte aproape cu durerile si vaicarelile mele…Si totodata cu durerile mele de cap…

Dureri de cap cu care ma chinui de mai bine de cinci ani…Apar cand ma astept mai putin, fara a fi provocate de stres, nervozitate, agitatie etc….Sunt ingrozitor de sacaitoare, se localizeaza fie pe partea dreapta, fie pe cea stanga a capului provocandu-mi dureri de nesuportat pe jumatate din fata…nu suport lumina si starea de greata este mereu prezenta…pot dura si trei patru zile si cu greu cedeaza in fata calmantelor…Calmante care probabil s-au saturat si ele de gura mea, de stomacul meu si de intreaga mea fiinta…

Pentru ca in ultimele saptamani durerile au parut mai acute ca pana acum si pentru ca familia mea si iubitul meu s-au saturat de mine m-au trimis fara drept de apel la medic.

Si uite asa am ajuns la un neurolog (nu voi da nume nici de medic, nici de spital pentru ca nu are nici un rost…finalul acestei povesti este cel mai important). Ii explic eu ce si cum si dom’ doctor ma trimite sa imi fac o tomografie computerizata…Zis si facut. Noroc mare faptul ca am cunoscut pe cineva in spital, care dealtfel m-a si pus in legatura cu doctorul, caci altfel bantuiam pe coridoare de nici pana azi nu eram inapoi acasa…

Dupa vreo doua ore de asteptare a coborat si doctorul sa se uite pe tomografie…S-a facut galben la fata…s-a uitat…s-a uitat…si iar s-a uitat…m-a mai intrebat una alta si mi-a spus sa astept ca vrea sa mearga sa se consulte si cu seful de sectie.

Alte doua ore de asteptare…S-a intors la fel de galben la fata, mi-a facut o trimitere pentru o analiza mai amanuntita (RMN) insistand sa o fac cat mai urgent. Si atat…Am intrebat ce crede ca este dar a refuzat categoric sa imi spuna ceva…

A doua zi, marti, la birou, n-am de lucru si ii trimite sefa unei prietene hartiuta data de doctor in ideea ca va reusi sa descifreze ce scrie acolo…Nu scria mare lucru…doar ca am doua leziuni pe talamus…si mai departe ca acestea ar putea insemna o tumora, scleroza sau alte chestii dintr-astea dragute…Va imaginati cat de bine m-am simtit marti afland asta si asteptand un telefon pentru programarea la RMN…A venit si telefonul si miercuri la 7.20 dimineata eram la spital…obosita, cu o durere surda de cap si stare de greata…

RMN-ul a durat mai bine de 10 minute si a fost ingrozitor  caci eu am o mare problema cu spatiile inchise…Nu m-au deranjat zgomotele ce imi tacaneau in creier insa faptul ca eram bagata in cutia aia metalica imi taia respiratia, imi accentua starea de greata si ma facea sa ma gandesc la tot ce mi se poate intampla mai rau pe lumea asta…Au fost cele mai lungi 10 minute din viata mea…

Apoi am mers in cabinetul doctorei de la laborator…A inceput cu faptul ca tomografia pe care am facut-o arata un creier aproape mort, ca este foarte prost facuta si cu siguranta nu trebuie luata in seama…Apoi mi-a spus ca RMN-ul arata faptul ca am un creier perfect sanatos. Sinusurile de asemenea sunt curate, fara cea mai mica problema. Ii spun: „Cum doamna doctor sunt normale, ca eu am sinuzita…?!” „Cine ti-a spus asta trebuie as se lase de meserie…Nu ai nici o sinuzita…nu ai nimic!!!”

Si uite asa, cu ocazia asta, am aflat ca nu sufar de o boala pe care o „duceam” cu mine din primul an de liceu si pe seama careia mai puneam din cand in cand durerile de cap…

Iesind din spital i-am trimis prima oara mesaj lui Tibi, am sunat-o pe mama mea, apoi pe mama lui Tibi si apoi am busit in plans…Un plans cu siroaie de lacrimi si sughituri de se uita chioras toata lumea la mine in metrou…M-am descarcat de toata teama pe care nu o putusem arata pentru a nu ii ingrijora pe cei dragi…

Tibi cred ca o sa mai intrebe cateva luni de acum incolo daca sigur sunt sanatoasa, daca nu cumva il mint, desi i-am aratat interpretarea RMN-ului…

Acum pot sa spun cu sinceritate ca mi-a fost teama…Mi-a fost o teama de care nu m-am crezut capabila vreodata…Nu pentru mine…Mi-a fost teama ca mi se va descoperi o boala care sa provoace degradare fizica si care sa ma impiedice sa functionez ca un om normal…Mi-a fost teama de asta pentru ca nu vreau ca cei la care tin sa sufere…Nu vreau sa ajung vreodata o povara pentru cineva…Prefer sa mor frumos, decat sa traiesc bolnava chinuindu-i pe cei de langa mine…

Nu mi-a fost niciodata teama de moartea mea…am mai spus asta si voi accentua atitudinea asta de cate ori va fi nevoie…Mi-e groaza de moartea celor pe care ii iubesc si ma inspaimanta boala (in ceea ce ma priveste pe mine, dar si pe ei) ce i-ar putea chinui…

Finalul este unul fericit al unui om ghinionist…Nu vreau sa discut in profunzime situatia, nu vreau sa acuz pe nimeni…Apreciez fairplay-ul doctorului si interesul pe care si l-a dat. Ma bucur ca am avut sansa sa o cunosc pe Roxana care m-a ajutat si a umblat cu mine doua zile prin tot spitalul…Ma bucur ca cei de langa mine care au stiut despre aceasta situatie au stat calmi (in aparenta) si asta m-a ajutat sa nu ma panichez…

Ma bucur ca, desi tot timpul ma doare cate ceva, ca ma imbolnavesc cu o usurinta de neinvidiat, sunt un om sanatos…Si daca sunt un om sanatos pot iubi sanatos, pot trai sanatos…

Ma opresc aici…nu vreau sa spun mai multe pentru ca aceasta situatie a starnit in mine zeci de sentimente care de care mai puternice si covarsitoare…Si, recunosc, sunt obosita…M-a obosit asteptarea, m-a obosit teama…

Imi pare rau, dragul meu, ca a trebuit sa treci prin asta!

Imi pare rau, mami, ca a trebuit sa traiesti ceea ce numai o mama poate trai!

Important este ca am avut ghinionul-norocul unei greseli…Caci pana la urma, viata se poate juca cu noi mult mai dur decat am crede-o vrodata…

Poate suna banal, poate parea artificial…dar, traiti frumos cat traiti…Pentru ca oricand se poate intampla sa va doriti sa traiti frumos si viata sa considere ca nu mai aveti dreptul la…viata.

 

de ce am vrut s-o omor pe Vivi Floricica…

Deci…Vivi Floricica este un personaj important in relatia mea de cuplu…

Pentru ca si eu si Tibi ii citim cu sfintenie blogul si multe dintre pataniile ei conjugale (si nu numai) ne raman in minte si devin exemple in propria noastra relatie…Deseori, privindu-ma cum ma imbrac, Tibi rade de lenjeria mea intima numind-o sfoara de legat sacii (referire la blog.postul sau preferat al lui Vivi)…

Intr-o zi astept cu nerabdare sa ajung acasa si ii spun: “Titiiiiiiiii………Vivi Floricica si Laptuca Peace o sa aiba un copil”. El imi raspunde cu superioritare razand: “Stiam…tu abia acum ai citit?”

Totul a culminat cu FarmVille…Pentru ca am citit la Vivi pe blog despre joc, am avut curiozitatea sa il incerc si eu…Eu care am avut lungi dezbateri cu Tibi despre jocurile pe calculator si ma declaram cu fermitate impotriva lor…Si uite cum s-a dus pe apa sambetei linistea cuplului nostru…Si uite cum din cauza lui Vivi a avut de suferit viata noastra sexuala, programul nostru de filme, de citit…etc…Pana si deplasarea din week-end-ul trecut ne-a pus o mare problema…eu plantasem si nu avea cine sa imi culeaga  ananasul si florile si copacii si pierdeam bani, nu gluma…Asa ca am apelat la Raluca si, trebuie sa ii multumesc pentru ca a avut grija de fermele noastre si s-a descurcat foarte bine…Ralu, ar trebui sa iti faci si tu ferma!

Deci, raspund astfel la intrebarea pe care probabil si-o pun cei care intra la Vivi pe blog si vad in blogroll in dreptul numelui meu o paranteza: (a vrut sa ma omoare)…Pai de-aia am vrut sa o omor pe Vivi…pentru ca am dat in mintea copiilor si tot astept sa imi treaca de jocul asta si vad ca nu imi trece…

Tibi recunoaste ca s-a cam plictisit…Eu nu…Sunt prea dragute vacile alea care dau lapte cu ciocolata si lapte cu capsuni…si am primit intr-o zi cadou vreo cinci pietre de mormant de ma apucam sa imi fac cimitir, nu ferma…si sunt culori frumoase in joc, si mie imi plac culorile…si mi-am facut parul verde…si mai am putin si o sa imi maresc ferma la nivelul maxim…si ieri am adoptat BROSCUTEEEEEEEEEEE TESTOASE (cei care ma cunosc stiu ca imi plac la nebunie broastele…de tot felul)

Oare o sa ma mai fac bine vreodata?

Deci, Vivi…eu, daca te mai apuci de vreun joc, promit ca nu o sa mai fiu curioasa….nu de-alta, dar s-ar putea sa ma paraseasca Tibi…

Aaaaaa……….am uitat sa spun ceva…Daca tot am spus ca susnumitul cuplu – Vivi Floricica si Laptuca Peace este important in propria mea relatie…trebuie sa mentionez si faptul ca Tibi s-a apucat si de OGame…Pe mine una nu ma atrage (din fericire)…e joc pentru baieti si in plus nu inteleg nimic din termenii din jocul ala…Insa…cum credeti ca se numeste planeta iubitului meu? Pai….“Lavinica”…

Deci in Universul asta (mai mult sau mai putin virtual) exista o planeta ce imi poarta numele…

 

pur si simplu despre…

A fost un week-end plin… placut este putin spus… obositor, dar plin de zambete, aer curat, fructe, zmeura furata dintre garduri, ardei murati umpluti cu varza (deliciosi), liniste, maracini culesi cu mari chinuri si zeci de intepaturi, balci colorat cu floricele de porumb roz, tuciuri, branza in scoarta de copac, ochi clari spalati de toamna, case de munte superbe, noapte senina cu multe stele ascunsa apoi sub plapuma cu miros de lemne troznind in soba… si bineinteles albumul Alinei ascultat la nesfarsit…

Nu vreau sa merg maine la birou, nu vreau sa ma desparte de aceste trei zile superbe, nu vreau sa ma intorc la realitate… o realitate de care nu ma pot plange…din contra pot fi usor invidiata pentru cata frumusete am langa mine in fiecare clipa… doar ca realitatea asta inseamna si oameni pe care ii detest, inseamna frustrari si neputinta de a schimba boala si moartea… si teama pe care o port in suflet in fiecare clipa… teama de a nu pierde fericirea de azi, fiintele de azi, oamenii de azi, ochii lui si tot ce aduce  in existenta mea cu palmele lui calde ce stiu atat de tandru sa mangaie…

O sa va arat o farama din ce si cum a fost…

despre Alina Manole si un carabus cu burtica plina de fericire…

Este trecut de miezul noptii…Sunt obosita, dar pentru ca hoarde de versuri si muzica alearga nebune prin mintea mea, nu ma pot abtine sa nu scriu…

Sa scriu despre oameni frumosi, despre liniste, despre fericire si despre iubire…

Momente perfecte in viata sunt putine…Insa, de cand te-am cunoscut, dragul meu drag, perfectiunea isi uita gustul in fiinta mea, se cuibareste cald in gandurile mele, in simtaminte, in tot…si ii este atat de bine cu noi DOI si nu vrea sa plece, iar eu nu o alung…

Azi a fost un moment important pentru tine…iar momentele importante pentru tine sunt cu atat mai mult importante pentru mine…si cum puteam pune punct (si virgula) unei astfel de zile decat cu o seara perfecta…

In seara asta am cunoscut-o personal pe Alina, am vorbit putin, ne-a daruit o bucatica de luna patrata (ca noi doi sa nu ne despartim niciodata) si m-am simtit pe deplin fericita ascultand-o cantand in timp ce iti simteam tie mana calda cuibarita in palma mea…

Am mai spus-o si o voi spune de cate ori voi avea ocazia…O ador pe Alina Manole… Este un om atat de cald, atat de modest… emana maternitate, liniste, seninatate…

Sa mai spun ca versurile ei sunt superbe… trebuie sa le ascultati… la nesfarsit si nu va veti plictisi… din contra veti ajunge ca si mine sa va treziti cantandu-le pe strada sau in tramvai ziua in amiaza mare…

As vrea sa imi pot gasi cuvintele potrivite si imi cer scuze pentru ca nu va pot transmite suficient din ceea ce am simti eu in seara asta…

Alina Manole – Duel cu greiere

Clubul Taranului Roman a fost o alegere perfecta…intim, cald, ideal pentru astfel de muzica… Am mancat niste clatite excelente…Ralu a fost cu noi, aceeasi prezenta placuta ca intotdeauna… Si Alina a mai capatat un admirator … Eram sigura ca ii va placea … M-am revazut cu Monica… mi-a facut placere sa o revad zambind, sa stam putin de vorba si sa-mi spuna ca e bine…

As vrea sa spun multe, dar mintea mea e mult prea plina de versuri, culori, pitici, bucati de luna patrata si carabusi cu burtile pline de lacrimi… si afara nu ploua…

Sunt fericita… fericita ca am cu cine sa impart aceste momente perfecte… fericita ca exista oameni frumosi si am sansa sa ii cunosc… fericita pentru ca iubesc… fericita pentru ca sunt iubita…

…fericita pentru ca in noaptea asta voi adormi din nou in bratele tale… te vei trezi noaptea pentru a te muta de pe o parte pe cealalta si ca intotdeauna imi vei spune un “te iubesc” somnoros, de care nu iti vei aminti dimineata…

Ma opresc  caci sunt atatea sentimente placute stranse in mine in seara asta incat nu au loc aici… Se termina si tigara, iubitul meu asteapta sa termin de scris pentru a ne furisa la bucatarie (are pofta de o ciorbita)… iar apoi ne vom intoarce in camera noastra, vom aprinde lumanarele, ne vom cuibari in pat la caldura si vom face nani… caci maine dimineata ne va da mama trezirea devreme… plecam la Ţâţa… Povestesc ce e pe acolo cand ne intoarcem…

Iti multumesc iubitul meu pentru ca esti atat de frumos si pentru ca imi faci fiecare secunda traita langa tine atat de frumoasa!

Iti multumesc Alina pentru seara asta minunata si pentru muzica ta!

Noapte buna… si sper ca toti oamenii ce imi sunt dragi sa aiba infinite momente perfecte!

P.S.1. Ralu, sa nu uiti sa ai grija de fermele noastre cand suntem plecati!

P.S. 2. Alina, nu m-am putut abtine sa nu postez aici una dintre melodiile de pe albumul “Luna patrata” (sper sa nu te superi si nici sa nu ne dai in judecata-ca Tibi s-a ocupat de partea tehnica, eu fiind paralela cu informatica)…asteptam cu nerabdare urmatorul album caci de pe acesta lipseste Piticul

de ce urasc copiii…

As putea raspunde sec: pentru ca sunt niste mici monstrii santajisti care lasa bale mai rau ca un boxer (n.a. catelul, nu sportivul). Si asa as putea sa scriu cel mai scurt blog.post din cariera mea.

Dar…

Am fost intotdeauna vehementa in ceea ce priveste copiii si am spus ca mie nu-mi vor trebui niciodata. Am primit fel si fel de replici, predici, reactii etc.

Pana la urma este o optiune proprie si personala. Fiecare femeie are dreptul de a alege sa fie sau nu mama. Nu cred in bla bla-uri de genul: asta e menirea femeii, e cel mai frumos lucru ce se poate intampla in viata unei femei-sa dea viata, etc.

Subiectul e destul de complex, de aceea voi incerca sa nu generalizez si sa vorbesc dintr-o perspectiva foarte personala pentru ca…pana la urma este un blog personal. Este o tema mai subiectiva cred decat toate celelalte pe care le-am abordat pana acum. Si tin sa precizez aici ca ma scarbesc toti bagatorii de seama care fac petitii impotriva avortului sau referitoare la alte subiecte care privesc EXCLUSIV si PERSONAL FEMEIA…fiecare femeie in parte, in unicitatea ei.

A existat, recunosc, in viata mea un moment in care mi-am dorit un copil. De atunci a trecut mult timp si daca pentru ceva vreme mi-am dorit un copil nu inseamna ca mi-am schimbat in acel moment in vreun fel modul de a gandi. A fost insa o incercare menita sa ma vindece de anumite frustrari, complexe, prejudecati. Din fericire nu s-a concretizat si am inteles ca ar fi fost o mare greseala sa incerc sa trec peste mine fortandu-ma, cu pretul altor vieti, sa schimb ceva ce face parte din mine. Uneori este atat de periculos sa incerci sa te schimbi…Sa te schimbi cand nu este cazul, cand felul tau de a fi nu ii afecteaza nicicum negativ pe cei din jurul tau si nici macar pe tine, desi ar exista oameni care sa priveasca filozofia ta de viata ca fiind una bolnava, anormala, de condamnat.

Anul viitor voi implini 30 de ani. Nu sunt suficient de matura pentru a fi responsabila pentru o alta fiinta. Abia sunt responsabila pentru mine insami. Si ma indoiesc ca aceasta maturitate o voi avea in viitorul apropiat (cand spun viitorul apropiat ma gandesc la urmatorii 10 ani…asa ca cine se mai apuca de turnat plozi la 40 de ani…e prea obositor)…

Si atunci…de ce sa aduc pe lume un copil? De ce, atata timp cat nu dispun de o maturitate personala si una materiala? Pai m-am tampit ca toate idioatele care toarna plozi pentru ca nu stiu sa puna un prezervativ pe …, sau sa ia o amarata de pilula, dar ele nu au dupa ce bea apa? De ce sa fac un copil pentru ca s-a intamplat un accident si am ramas insarcinata, insa refuz din considerente morale sau religioase avortul? Va dati seama ce viata frumoasa pot oferi unui copil nedorit? Si nu ma luati acum cu discursul: cand il vei tine in brate se va schimba totul, etc. Facand o paranteza spun: de-aia suntem unde suntem noi romanii: din propria prostie si ne meritam cu varf si indesat soarta. Si, da, traiesc intr-o tara in care ar trebui sa se interzica prin lege dreptul de a avea copii pentru mii de femei…Divaghez si nu e cazul…am spus ca voi incerca sa nu generalizez…

De ce sa fac un copil doar pentru ca vrea el? Unele femei fac asta. Niste proaste…spun din nou…Stiu ce inseamna sa traiesti langa un om care te toaca permanent ca vrea copil, desi stie care este punctul tau de vedere si care te paraseste dupa cinci ani tocmai din cauza asta: ca nu ai vrut sa te mariti si sa faci un copil…Baiat destept as spune eu…N-a durat mai mult de un an apoi pana s-a insurat si si-a facut si un copil. Unii oameni stiu ce vor de la viata si ii apreciez. Si-n toata treaba asta cu copiii dragostea nu are nimic de-a face. Pentru ca nu faci un copil doar pentru ca il iubesti pe cel de langa tine, cel de langa tine vrand cu ardoare un copil. Un copil il faci doar dupa ce consideri tu, ca FEMEIE, ca esti pregatita…Repet, cu riscul de a fi mult criticata, aceasta este o decizie care apartine EXCLUSIV femeii.

Nu imi doresc copii pentru ca nu imi doresc sa nasc, nici natural, nici prin cezariana. Ambele variante presupun dureri ingrozitoare si nu imi doresc sa trec prin asta. Astept sa poata naste barbatii si atunci o sa fac si eu un copil.

Nu imi doresc copii pentru ca nu as suporta sa fiu pusa in situatia de a se intampla ceva cu ei si eu sa nu ii pot ajuta…Inevitabil in viata copiilor exista momente, tragice deseori, pe care parintii le privesc neputinciosi…pur si simplu ei nu pot face nimic oricat de mult ar dori, oricate sacrificii ar face…Nu vreau sa stiu vreodata astfel de sentimente. M-ar distruge iremediabil.

Nu imi doresc copii pentru ca nu vrea sa risc sa mai imbogatesc lumea asta cu un prost. Pentru ca genetica ne joaca de multe ori feste si oricat de bun as crede eu ca ar fi copilul meu e posibil sa gresesc.

Nu imi doresc copii (aici vorbim tot de genetica) pentru ca, chiar daca i-as face cu un barbat frumos, eu nefiind un om urat…pot fi urati. Si n-as suporta sa am un copil urat. Zice lumea ca atunci cand e al tau copilul il vezi frumos chiar daca seama cu plodul Mumii Padurii. Pai eu zic ca lumea s-a cam tampit…

Nu imi doresc copii pentru ca sunt scumpi…Pentru ca este o investitie, din toate punctele de vedere, nesigura, care te poate aduce la faliment cand te astepti mai putin.

Nu imi doresc copii pentru ca sunt egoista si nu vreau sa pun punct libertatii mele individuale si sa imi dedic intreaga existenta unui bot de carne ce atunci cand va creste ma va ignora si il va durea (nici macar) in partea dorsala de toate sacrificiile facute pentru el.

Nu-mi doresc copii pentru ca nu le pot oferi siguranta unei vieti frumoase, nu imi pot oferi mie in primul rand siguranta ca vor deveni oameni frumosi.

Si de multe ori mi-as fi dorit ca si mama mea sa gandeasca ca si mine si cu siguranta viata ei ar fi fost mult mai frumoasa, mult mai usoara. Veti spune, pai atunci nu ai mai fi existat tu…Si? Mare pierdere…Ma gandesc acum, realist as spune eu, rautacioasa fiind ar spune altii, ca mama mea nu are nici o satisfactie de la mine si de la sora mea. Ca a crescut 29, respectiv 25 de ani doi copii, pentru care inca isi face griji, inca sufera, inca munceste, inca nu doarme noaptea…Da, poate ca i-am facut si bucurii in existenta noastra de copii…Dar ma intreb, oare chiar a meritat sa isi sacrifice intreaga viata, sa uite intotdeauna de ea pentru noi, sa uite ca este in primul rand femeie si apoi mama…Eu cred ca nu…e dur…si doare…dar cred ca mama mea ar fi fost mult mai fericita daca nu ar fi avut copii…Si nu-mi spune iubitul meu, te rog, din nou, sa ma gandesc la fericirea din ochii ei cand mergem acasa si ne are aproape si pe mine si pe sora mea…Fericire care sa doara mai mult ca asta nu cred ca exista…

Si eu nu vreau vreodata sa ma doara astfel…De ce sa nu evit o suferinta pe care o pot evita….

Am ocolit cu greu, in acest blog.post cuvantul NICIODATA…Desi de multe ori mi s-a inclestat pe degete si a trebuit sa fac pauze, sa imi reasez cuvintele…

Acum iubesc…si omul de langa mine ma face fericita…in sufletul meu cred, imi doresc, sa raman cu el pentru totdeauna. Dar asta nu depinde numai de mine…Si se poate intampla la un moment dat sa nu mai fim impreuna…Sa presupunem ca peste cativa ani, fiind tot cu el, iubindu-ne la fel de mult, m-as hotara sa fac un copil…Cine imi ofera mie siguranta ca vom fi totusi pentru totdeauna impreuna si copilul meu va avea mereu o familie frumoasa? Pentru ca nu concep a sta langa un barbat cu care nu ma inteleg doar pentru ca avem un copil impreuna…Este cea mai mare idiotenie pe care o poate face o femeie…Daca nu ar fi lucrurile asa cum trebuie as fie as ajunge sa cresc acel copil singura…Si nu vreau asta! De ce sa fac asta? Asa ma apucam de la inceput si faceam un copil fara tata…Eu una am fost un om EXTREM de norocos pentru faptul ca am crescut fara tata. Nu as fi fost omul care sunt azi daca il aveam pe acel nimic in viata mea zi de zi.

Sunt multe frustrari, multe vehemente, multe ganduri foarte adanc asezate legate de acest subiect…Si nu vreau sa le dezvolt pe toate caci…ar fi mult de scris…ar durea prea mult…si sunt prea obosita in seara asta….

Ideea este ca urasc copii, nu-i suport, ma irita, uneori ma dezgusta cuplul acesta: mama-copil…Suna ciudat nu-i asa….Ei bine ma dezgusta….ma dezgusta sa vad o mama lovindu-si copilul pe strada sau in vreun magazin pentru ca plodul nu pricepe ca mama-sa n-are bani sa ii ia nu stiu ce; ma dezgusta mamele care fac anumite gesturi in public avand ca scuza maternitatea…De exemplu…nu am nici o problema sa vad intr-un parc sau intr-un mijloc de transport in comun sau mai stiu eu in ce loc public o mama care isi alapteaza discret copilul…Dar am fost in week-end, sambata, pana la Ikea, in Baneasa, cu Tibi, cu mama lui si cu Helga (matusa lui Tibi)…Si ajungand la raionul pentru copii am vazut o mama ce isi pusese plodul intr-un patut expus si il schimba de cacat…Putea in zona aceea de iti venea sa faci sampling cu ce ai mancat in ultimele trei zile…Cat de nesimtita sa fii sa schimbi copilul intr-un patut pe care probabil cineva il va cumpara…sau macar se uita la el si il mai pipaie sa vada cum este…Dezgustator…Da, am fost si eu copil, dar mama nu ma schimba de cacat in magazine pe tejghea…caci nu m-ar surprinde sa vad si o astfel de scena…

Aaaaaaaaa………..era sa uit….ador mamele care se minuneaza de orice gest banal al copilului si stau de vorba ore intregi la telefon si povestesc cum a facut pipi plodul, cum a baut apa, cum a scuipat, cum a pocit cuvintele….Toti copiii fac aceleasi lucruri!!!….Lucruri, gesturi, reactii normale carora multe mame le acorda o atentie exagerata si sunt penibile vorbind pocit si tuguiat….ma opresc caci intru in alt subiect si nu asta este intentia mea.

Concluzia este ca nu vreau sa fac copii, nu imi plac copiii si nu inteleg de ce dracu’ trag toti la mine? Au o problema cu perceperea mesajelor? Nu le transmit eu corect? Nu-mi spuneti ca au ei un simt special si isi dau seama ca undeva, in adancul sufletului meu, mocneste o dorinta arzatoare de a imi auzi sunand ceasul biologic….Daca asa e, stau prost cu simtul…

P.S.1. Azi am aplicat pentru un post de organizator evenimente pentru copii. Ca sa vedeti cat de disperata sunt si cata nevoie am de un loc de munca…Sper totusi sa nu ma cheme la interviu…Experienta in organizare am, dar cuvantul „copii” mi-a cam saltat parul in cap….am strans din dinti si am incercat sa trec peste amanuntul asta….

P.S.2. Trebuie insa sa mentionez insa aici cativa copii pe care i-am acceptat in viata mea din diverse considerente si cu care m-am obisnuit la limita suportabilitatii de cateva ore (adica doua trei maxim): Alex (verisorul meu de opt ani pe care l-am urat pana la varsta de trei ani si l-as fi dat cu capul de toti peretii mai ales in primele sase luni de viata ale sale cand am locuit in aceesi casa); Buburuza, de fapt o cheama Andreea (o nepotica), si Ioana, fetita Melaniei (Melania mi-a fost clienta cand lucram in organizare de evenimente). Ioana este singurul copil pe care l-am iubit din prima secunda si care a trezit in mine niste sentimente foarte ciudate. Intreaga poveste cu Ioana si cu parintii ei este una speciala, dar voi vorbi despre ea cu alta ocazie.

Ma abtin de la a ii mentiona pe copiii din cealalta categorie unde limita suportabilitatii este sub zero, caci as simti nevoia sa dau detalii ce pot deveni nedigerabile la un moment dat.

P.S.3. Poate intr-o zi o sa mi se zdruncine intr-atat de mult creierul si o sa fac un copil. Atunci o sa revin cu un blog.post. Promit!

 

Axinte si Lazar – doua invieri de succes

(Axinte,Cucu Bau!!! Te-am gasit!)

Precum Lazar, Axinte a inviat si a revenit printre noi in blogosfera!

In timp ce asteptam sa mi se coaca capsunile (o sa va explic despre ce e vorba in urmatorul blog.post), Andreiy ma anunta ca Axinte a revenit cu forte proaspete si avid de intelepciune.

Pentru a nu crede ca am facut o obsesie pentru acest personaj, promit ca este ultimul blog.post despre el.

Sper doar ca Axinte sa fi inteles ceva din toata povestea asta, caci daca este un bun crestin ar fi trebuit sa inteleaga.

Voi sa nu faceti ca el! Nu e frumos si in plus am pretentia ca ai mei cititori sunt oameni inteligenti, maturi, oameni care stiu sa invete din greseli, nu sa bage capul in nisip precum strutul!

Nu duc lipsa de inspiratie cum ar putea crede unii si nu imi fac un scop in viata din a trage prostii de maneca pana la epuizare.  Eu nu sunt un bun crestin precum Axinte  si nu imi doresc sa salvez lumea de una singura…Sincera sa fiu nu-mi pasa de lume…Imi pasa de lumea mea si atat! Si daca sunt egoista, daca gresesc, e alegerea mea si mi-o asum!

Axinte, nu imi voi mai oferi placerea de a iti citi posturile, caci nu vreau sa fac din blogul meu unul dedicat tie…dar daca tot ai luat-o de  la zero, scrie si tu macar corect de data asta!

Iti doresc numai bine si cat mai multi cititori!

Iar eu imi doresc sa nu am parte de crestini ca si tine in lumea mea!

Gata cu morala in seara asta…ma intorc la capsunile mele, la filmul meu, la iubitul care ma priveste zambind din pat si se minuneaza de cat de dereglata sunt…Dar tocmai pentru ca sunt asa ma iubeste!

sincere condoleante, Axinte!

Of, cat de rai pot fi oamenii!!! Le faci un bine-a se citi reclama gratuita- te abtii de la rautati si incerci sa fi cat mai delicat, si ei sunt niste nerecunoscatori!

Tibi zice ca am luat-o razna ca mi s-a casunat in halul asta pe Axinte! Dar consider ca a fost foarte urat din partea lui sa ii priveze pe cititorii blogului meu de la lecturarea articolului semnat de el. Azi mi-a atras Oana atentia ca blogul stimabilului agramat a fost sters (sau mutat, nu stiu inca) si link-urile postate de mine nu duc niciunde.

Imi cer scuze, asadar, celor care citesc blog.postul “reclama gratuita pentru un MARE scriitor in viata”!

Revenind la Axinte (si tin sa precizez, asta pentru iubitul meu, ca nu am facut vreo pasiune anume pentru acest stimabil…probabil unii dintre voi au reusit sa ii vada poza ), ii multumesc ca s-a dat jos din plop, vorba Oanei, si ca a scutit blogosfera de ineptiile sale. Sper doar ca nu si-a mutat blogul pe o alta adresa si ca a renuntat pentru totdeauna la scris (public), macar cel putin pana cand invata sa scrie corect gramatical si mai citeste cateva carti de istorie si nu numai.

M-au scarbit intotdeauna oamenii “destepti” care-si dau cu parerea despre oricine si orice fara a avea nici cea mai mica idee despre ce vorbesc. Nu suntem toti doctori in filozofie, politica, economie, etc. , dar pretind de la oameni un minim respect pentru propria lor persoana. Si atunci cand isi exprima opinia, mai ales intr-un spatiu public, cred eu, in naivitatea mea, ca ar trebui sa aiba decenta unei minime informari.

Veti replica probabil ca nu este nimeni fortat, obligat, sa citeasca bloguri ca si cel al stimabilului agramat Daniel Axinte. Pai nu! Insa, unii dintre noi mai cauta prin blogosfera cate ceva interesant…uneori gasesc (eu una am gasit bloguri interesante, scrise de oameni inteligenti, pe care ii respect si pe care ii citesc zilnic)…alteori dau peste personaje asemenea stimabilului…unii dintre noi trec mai departe, nu isi asuma riscul de a le citi tampeniile deslanate. Foarte bine fac! Eu, macinata de o curiozitate starnita probabil de plictisul garnisit cu nerabdarea de a pleca acasa, am avut rabdarea de a citi blog.postul despre care scriam (“norocul” meu ca stimabilul nu are boala blog.posturilor interminabile ca si mine, caci astfel nu rezistam la o lectura completa). Si pentru ca blogul meu este un exercitiu de sinceritate, marturisesc ca am mai citit inca doua blog.posturi semnate de stimabilul agramat.

Si dupa curiozitate, uite asa mi s-a pus mie un pitic sa scriu despre blogul lui Axinte si sa vi-l fac si voua cunoscut.

Blogul meu nu este citit de foarte multi oameni…si ma bucur pentru asta…o sa explic cu alta ocazie de ce…asa ca ma indoiesc ca Axinte a fost asaltat din cauza mea de admiratori si nu le-a putut face fata…si a decis sa se retraga din blogosfera.

Sper din tot sufletul ca a facut asta si, desi risc o doza letala de comportament pueril, strig cat ma tin amigdalele (abia refacute): Am invins! Am scapat comunitatea virtuala de un prost cu un blog foarte prost!

Da, da, stiu, nu trebuie sa ma cobor la nivelul unor asemenea oameni, insa, m-a iritat, nu stiu de ce, amaratul asta dadator cu pareri asupra unor subiecte mult prea mari pentru educatia sa si uite ca “m-am racorit” (am citat din stimabilul Axinte)…

Tare mult mi-as dori, in naivitatea mea, sa se evapore sau sa fie rapiti pentru totdeauna de extraterestri toti prostii de pe pamant. Nu se poate, veti spune! Lasati-ma totusi sa sper…

P.S.1. Nu stiu ce mi-a venit cu extraterestrii…ma indoiesc ca exista extraterestri, dar daca ar disparea prostii din lumea asta as putea incepe sa cred… (sac !Axinte… uite ca scriu blasfemii… vorbesc de extraterestrii… crestinul din tine probabil ca este oripilat in momentul acesta )

P.S. 2. Inchei acest capitol trist din viata mea numit “Axinte”, imi cer scuze in primul rand fata de mine si fata de piticii aia doi care acum joaca scrabble in capsorul meu (ha ha ha…e un joc cu…cuvinte…corecte), si promit ca de acum incolo revin la ciresii mei, la inorogi, la folk si la lucruri frumoase…si daca nu sunt numai lucruri frumoase, macar sa fie lucruri care sa merite distrugerea catorva neuroni!

 

reclama gratuita pentru un MARE scriitor in viata

Rasfoind blogsfera ajung vineri la un articol al acestui stimabil domn.

Citesc articolul (cu greu, recunosc) si ma umfla rasul…Nu ma pot abtine si ii las un comentariu. Lasand deoparte faptul ca este scris execrabil (pana la urma e treaba lui, e blogul personal, sa-si dea cu stangu’ in dreptul cat o pofti), ca vrea sa spuna multe, dar nu spune nimic, ca nu are nici o argumentare relevanta, nici o logica, si sufera putin de teorii conspirationiste, stimabilul domn face niste greseli gramaticale de-ti fac in cap parul maciuca. El sarmanul recunoaste ca nu se pricepe la scris, dar asta nu este o scuza pentru faptul ca este un agramat.

Cum spuneam ii las un comentariu si…surpriza…il sterge. Lasa doar o completare a mea la acest comentariu. S-o fi suparat ca i-am spus, cu delicatete, sincera sa fiu, ca habar n-are sa scrie corect romaneste? Ulterior ii multumesc pentru „maturitatea” cu care primeste opiniile celor care intra pe blogul sau si ii atrag atentia ca a uitat sa stearga si completarea. Postez si asta si ale mele cuvinte primesc din nou delete.

Imi plac rau de tot oamenii acestia care stiu cum sa primeasca o critica. Azi, intru din nou pe blogul respectiv macinandu-ma o curiozitate: oare si-o fi corectat textul?

Ba pe dracu’! Si ma gandesc ca poate stimabilul domn nu stie ce greseli a facut…Ar trebui oare sa ii mai trimit un mesaj sa ii explic cum se scrie : „m-am”, „mi”, „unii”, etc.? Ca sa nu mai am pretentii de virgule sau alte cele…

Da, romanul s-a nascut scriitor…Mare scriitor…Deci, scrieti domnilor, scrieti!

Va doresc lectura placuta si ii mai transmit stimabilului ca ar fi bine sa citeasca si el biblia pe care o recomanda cu atata caldura…acolo nu sunt greseli gramaticale si poate invata si el cum se scrie…

Am intrat pe bloguri scrise foarte prost…m-a atras probabil un titlu si am fost curioasa…dar am avut macar placerea de a constata ca sunt scrise corect articolele…

Insa a repeta asemenea enormitati-greseli gramaticale intr-un text pe care il publici intr-un spatiu public…Mai Axinte, sa-ti fie rusine…da’ rusine-rusine, intelegi!

Propunere pentru administratorii WordPress si ai altor site-uri care gazduiesc bloguri: dati mai domnilor un test de limba romana celor care vor sa isi deschida cont si nu mai lasati asa pe orisicine sa faca parada cu prostia!!!

P.S. Cetateanul care face subiectul acestui blog.post este un amarat oarecare din cauza caruia nu ma pot enerva…presa musteste de  greseli gramaticale si aberatii dezgustatoare ale asa-zisilor jurnalisti…gresesc oameni de la care avem pretentii…ce-o fi domnule atat de greu sa inveti sa pui niste amarate de liniute corect si sa faci cateva acorduri?

pledoarie pentru un suras

Zi zau cu limba scoasa!

Uite asa s-au apucat piticii mei sa demoleze de zor in mansarda si sa ma provoace sa scot din buzunar cateva cuvinte de dulce sa le mestec putin in timp ce fumez o tigara pentru a nu provoca diabet si apoi sa le scuip cu indignare…Indignare pentru ca imi vine s-o iau leandra pe campii cand vad femei proaste. Prin ce mecanism diabolic, prin ce gluma de foarte, foarte prost gust se transforma o femeie inteligenta intr-un altar inchinat prostiei?

Nu-mi place sa vorbesc despre dragoste…Am avut scaparile mele si o sa mai am probabil, de vina fiind barbatul care-mi saruta dimineata ochii somnorosi si-mi lasa lipit un post-it pe cana de cafea : „pentru iubita mea”…Faptul ca sunt foarte indragostita nu inseamna ca mi-am pierdut simtul realitatii, nu inseamna ca ma transform intr-un somnabul care se distreaza aruncandu-se de la cate o fereastra in fiecare noapte…

Uite, as vrea sa descopar misterul…As vrea sa fac o promenada in mintea catorva femei pe care le cunosc si sa incerc sa il intalnesc pe acel monstrous pitic ce se prapadeste de ras scurtcircuitand tot ce are a face cu ratiunea in capsorul lor frumos. Si sa-i spun sa se duca la dracu’ si sa se joace cu el de-a electricianul pana cand s-o face scrum.

De ce o femeie inteligenta, tanara, frumoasa, plina de lucruri bune si frumoase in esenta sa ajunge sa isi murdareasca fiinta pe de-a-ntregul pentru un barbat. Si nu unul oarecare. Unul care nu merita nici macar o privire din partea ei, daraminte sentimente.

De ce o astfel de femeie se injoseste si accepta mizeriile unui dobitoc?

De ce o femeie care ar fi cu usurinta capabila sa aduca mai mult decat fericire in viata a mii de barbati se poticneste de un imbecil si se incapataneaza sa il tina langa ea?

De ce o femeie care are o viata frumoasa si plina inainte isi iroseste intreaga fiinta asteptand un telefon, asteptand un cuvant frumos, cersind o frantura de atentie din partea LUI?

Mi se fac neuronii zdrente si ma apuca asa o pofta nebuna sa macelaresc cativa barbati…Asa, fara graba, tacticos, bucurandu-ma de fiecare picatura de sange ce ar curge din ei…

Stiti insa care este problema…Ca oricat de puternica ar fi aceasta pornire criminala imi dau seama ca nu sunt ei de vina…Ei nu au nici o vina aici!

De vina sunt femeile, femeile acestea proaste care accepta astfel de comportament…De vina sunt femeile care nu se respecta si se lasa calcate in picioare cu o seninatate morbida. Si femeile astea de multe ori se inchid intr-atat in ele incat rar reusesti sa le ajuti sa invete din nou sa traiasca…

Cat de idioata poti fi sa te irosesti pentru un dobitoc…Cat de idioata sa fi sa daruiesti atatea minuni ce sunt in tine unui animal…eram cat pe aici sa spun lipsit de bun simt…Dar nu, multe animale au infinit mai mult bun simt decat imbecilii astia care au impresia ca totul li se cuvine…

Spune-mi tu, FEMEIE, la ce bun sa primesti de la viata atata frumusete in tine si langa tine, ca apoi tu sa o ingropi in mocirla unei slabiciuni careia ii gasesti absurda scuza: dragostea?

Nu cred in astfel de iubire! O astfel de iubire este boala, este anormalitate, este un defect ireparabil in materia fiintei umane…

Da, iubirea doare atunci cand e intensa, iubirea te schimba, iubirea iti aduce compromisuri, dar…IUBIREA NU INDOBITOCESTE, NU ORBESTE, NU DISTRUGE RATIUNEA!

De ce tu, FEMEIE, care poti face din viata ta un permanent suras… De ce te parasesti pentru o iluzie, de ce iti cheltuiesti atat de inutil lacrimile! Plangi FEMEIE, dar plangi cand pierzi ceva important, cand te doare trupul, cand moare cineva drag tie, cand viata nu e corecta, cand obosesti!

De ce te inchizi intr-o colivie atat de murdara, de ce taci, de ce stai cu capul plecat cand sunt atatia oameni care s-ar simti dumnezei avand un zambet de-al tau!

Imi spui tu, FEMEIE, ca ti-e rau, dar iti e si bine! NU!!! Tie trebuie sa iti fie doar bine…Mai ales atunci cand depinde doar de tine. Cand ai atata putere in mainile tale mici, curate, fine, cu unghii frumos conturate si colorate…

Ce doare cel mai tare este faptul ca aceste femei sunt atat de constiente de nefericirea lor, de cauza nefericirii, de imposibilitatea unei schimbari in relatie…Si se mint cautand cu disperare o frantura de bine de care sa se agate si sa iti arate tie, cel care urli langa ele, ca le este si bine…

Aceasta nu este iubire! Nu stiu ce este…stiu doar ca este CEVA care distruge…Dar nu-i spune iubire! Te rog, FEMEIE, nu-i spune iubire distrugerii careia singura te condamni!!!

O spun cu sinceritate: am plans pentru un barbat! Am plans cand am iubit prima oara si inca nu stiam ce este iubirea…Apoi am invatat…am invatat sa ma respect ca om, ca FEMEIE!

Niciodata nu am permis unui barbat sa nu ma respecte! Niciodata nu am permis unui barbat sa ma jigneasca! Am fost iubita si am fost rasfatata si cand a fost sa se termine s-a terminat…Am stat langa un barbat atata timp cat mi-a fost bine…Am stat putin, uneori, si dupa ce nu a mai fost bine…Dar am plecat atunci cand am simtit ca nu mai am nimic de dat, cand nu a mai fost nimic de primit…

Caci, FEMEIE, iubirea inseamna acea nenorocita cifra DOI pe care am blestemat-o de atatea ori…

Niciodata nu am plecat capul in fata unui barbat! Am fost respectata chiar si atunci cand am gresit si niciodata nu mi-am injosit propria-mi fiinta cersind…Cersind atentie, dragoste, tandrete…

Sunt o FEMEIE frumoasa, inteligenta, traiesc in mine zeci de lucruri frumoase si sunt atat de capabila de a darui fericire! Ceea ce pot eu darui este mult prea pretios pentru a irosi zambind unui om care e orb si nu ma VEDE!

Nu pot sa daruiesc decat oamenilor la fel de frumosi ca mine, sau mai frumosi, la fel de inteligenti ca mine sau mai inteligenti…Plec in daruire de la nivelul meu, niciodata mai jos de el…Si de aceea atunci cand am iubit am fost si fericita…

De ce sa stai FEMEIE intr-un loc unde nu esti fericita cand nimic nu te leaga? Niciodata nimic nu te poata lega de o astfel de nefericire…De ce sa lasi un om sa plece cu tot ce ai mai bun in tine si sa ramai naluca dorindu-ti sa nu mai fi?

Pentru ca nu concep existenta unei astfel de iubiri, o iubire care injoseste si distruge mi s-a spus ca eu nu am iubit…ca nu stiu ce inseamna acea iubire care sa provoace o implozie in existenta ta…care sa te faca sa nu poti dormi, sa nu poti manca, sa nu iti poti opri plansul, sa te faca sa simti nevoia de a iti sfasia carnea de pe tine…

Hai sa fim seriosi! Am pretentia, in naivitatea mea, ca omul este o fiinta inteligenta capabila de a decide asupra a ceea ce este bine sau nu pentru el…

Iar o femeie care accepta injosirea o data, iar apoi, scapata din colivie, intra in alta mult mai stramta si mai murdara…E singura vinovata…Si ii spun cu delicatete ca este proasta straduindu-ma sa nu fiu dura! O astfel de femeie nu-i demna de mila…

O astfel de femeie trebuie palmuita puternic, zgaltaita, bagata de cateva ori cu capul in apa rece…Apoi faceti-i o cafea tare, cauta-ti in garderoba cea mai frumoasa rochie si scoate-ti-o afara din casa! Aratati-i cata viata e dincolo de prostia ei si cate lucruri frumoase asteapta sa fie traite.

Daca cunoasteti o astfel de femeie, nu o lasati sa planga! Intrati in viata ei si arata-ti ca va pasa…Poate nu va intelege la inceput. Va va respinge, va urla la voi spunandu-va ca nu intelegeti, va vrea sa fie lasata in pace mai mult ca orice pe lume…Dar mai tarziu…o veti vedea zambind si nu-i fericire mai mare decat sa-i vezi zambind pe oamenii la care tii! Aveti curajul sa va amestecati in vietile oamenilor pe care ii iubiti! NU spuneti ca nu aveti dreptul, nu spuneti ca fiecare om stie ce este mai bine pentru el…Uneori ne ratacim…Si atunci avem nevoie de cineva sa ne tina strans de mana si sa ne vorbeasca despre ce oameni frumosi suntem…

Stiu, unii oameni nu pot trai singuri…dar asta nu inseamna ca trebuie sa accepte orice doar pentru a trai IMPREUNA…

P.S. Incepand sa scriu acest blog.post eram foarte nervoasa, foarte inversunata si aveam gura inundata de cuvinte dure…Insa m-am gandit la femeia din cauza careia scriu acum si…Sincer, nu inteleg! Pur si simplu NU INTELEG!

 

stardust and little dirty things

am plecat sa caut furnicile

ce iti trecusera mai ieri prin gand

le-am gasit ploaie de melci si resturi de frunze

si nimic n-am putut intelege

din toamna ce-si musca flamanda din trup

 As vrea sa scriu despre o scrisoare de dragoste si despre o femeie de care m-am indragostit si care uneori imi seamana atat de mult in ganduri…

As vrea sa scriu despre un peron, despre viata, despre sah, imblanzitori de cobre si manguste…despre o casa mirosind putin a mucegai, a carti si a blana umeda de caine…cu multi gandaci plimbandu-se pe holuri…o casa undeva prin Cotroceni…si despre tipete sfasaietoare de balena si senzatia de frig…

As vrea sa scriu despre delta, despre faptul ca nu am gustat peste niciodata in viata mea si despre cat de dezgustator mi se pare sa mananci vietatile astea…despre cat de simpla este uneori moartea…

As vrea sa scriu despre femeie, despre cat de slaba si cat de puternica este, despre cum stie ea sa iubeasca…

As vrea sa scriu despre ambitie, despre a iti dori ceva atat de mult incat sa fii capabil sa induri inimaginabil de mult pentru a obtine acel ceva…si despre cum fericirea inseamna a oferi siguranta celui pe care il iubesti…

As vrea sa scriu despre cat de simplu este sa mori si despre cat de simplu este sa daruiesti si despre ce inseamna bucatile acestea de carne scaldandu-se in sange din interiorul nostru…

As vrea sa scriu despre ganduri confuze si pledoarii nepoliticoase cu bani si dragoste…

As vrea sa scriu despre asteptare, despre incredere, despre singuratate, despre fericirea adusa de un cuvant din partea unui om pe care il admiri dintr-un motiv sau altul…

As vrea sa scriu despre cat de dor imi este cateodata de casa si despre cat de frumoase sunt diminetile astea de toamna privite prin geamul murdar al unui troleibuz simtindu-mi mana cuibarita in mana lui…

As vrea sa scriu despre cat de usor este sa ranesti pe cineva care iti este drag doar pentru ca vrei sa ii fie bine, despre oamenii care nu pot trai singuri si care se imbata cu iluzia nesinguratatii in doi, despre teama de noi insine si despre cum se ciopleste o cochilie de melc din lacrimi neplanse…

As vrea sa scriu despre intamplare si despre sansa, despre noroc sau despre inexistenta norocului…

As vrea sa scriu despre inorogi, despre cum isi schimba culoarea toamna si despre cat de fericiti sunt cand ii las sa se cuibareasca la mine in palma dupa ce i-am hranit cu apa murdara si sarata mulsa din ochii mei…

As vrea sa scriu despre liniste, despre cum miroase o carte, despre praf, despre ganduri murdare, despre gustul merelor de gradina, despre pixul verde de pe biroul meu si din nou despre asteptare…

Dar azi nu scriu…Azi doar astept si ma intreb daca va mai trebui sa astept mult timp…

despre amigdale

…si nu despre orisice amigdale. Despre amigdalele mele. Scriu despre ele caci din nou, iar, etc., m-am pricopsit cu o amarata de amigdalita, iar ma droghez cu antibiotice, ma dor gatul si urechile, tigara, mancarea, apa, nu au nici un gust, ma dor toate oscioarele, din cand in cand ma bantuie frisoanele si febre. Clasic. Nimic iesit din comun.

Sunt vreo cinci ani de cand se roaga toata lumea de mine sa ma operez. Poate nu-s eu prea sanatoasa la mansarda, poate am  vreo doua trei ferestre sparte, poate mi-am speriat putin psihiatrul si probabil e fericit acum ca a scapat de sedintele cu mine, dar…nu m-am tampit intr-atat incat sa accept asa ceva…

Am mai spus si in alte blog.posturi ca imi este frica de durerea fizica. Dar o asemenea operatie nu ar insemna durere fizica, ci tortura de-a dreptul de la care pana si Inchizitia ar avea ceva de invatat (sau era si asta in repertoriul lor?!)…

In plus am o chestie a mea…O ciudatenie (printre altele)…Cand este vorba de corpul meu, de la gat in jos, sunt dispusa sa il las pe mana macelarilor-medici…Insa de urechi, ochi, nas sau gat nu se apropie nimeni, sa fie clar! Daca imi taie din greseala limba vreun dentist sau vreun orl-ist? Pai eu daca nu as putea sa vorbesc as muri de inanitie (de cuvinte rostite) in mai putin de cateva ore…Nici n-as mai avea timp sa ma gandesc la sinucidere. Si uite de aceea trag dupa mine de ani buni niste amigdale incapatanate si de-o nesimtire nemaintalnita…mai trag si o sinuzita de cand aveam vreo 14 ani…Voi aveti idee ce inseamna acea punctie folosita ca metoda de vindecare a acestei boli (i-am spus bine boala, nu-i asa?) numita sinuzita? Mai bine daca nu aveti habar…Puteti dormi mai linistiti noaptea…

Deci, povestea amigdalelor mele incepe acum cinci ani…Pana atunci nu avusesem motive sa fiu constienta de existenta celor doua bucatele de carne asezate cuminti, fara sa incomodeze, in gatul meu. Am plecat intr-un week-end, mi se pare, la Slatina…sau era vorba oarecum de o tentativa de concediu…nu-mi mai amintesc…Si a inceput sa ma doara in gat…Durerea asta avea bineinteles cauzele ei (o baie in piscina de la Mara, seara, in ploaie si apoi un drum de la Sinaia in Bucuresti cu geamurile deschise caci dragul de Cornelus avea calduri si nu a binevoit sa tina cont de faptul ca nu e singur in masina). Nu i-am mai zis mamei, caci era saraca satula de durerile si bolile mele (revizia nu mai este o idee inspirata in cazul meu…direct casarea)…Dar m-am tratat singura: o esarfa imbibata in spirt cu un cartof taiat feliute si apoi legata in jurul gatului…Nu prea strans ca sa pot respira, bineinteles…De unde dracu’ aveam eu sa stiu ca in felul acesta am provocat o infectie de toata frumusetea garnisita cu puroi (stiu, nu-i placut cuvantul dar asa-i zice, ce sa-i fac?)…Eh, si incepe gatul sa se umfle, incep frisoanele, febra…Cam vreo saptamana m-am tarat mai mult moarta decat vie prin casa suportand cu greu tipetele mamei: „Hai la spital, ca mori aici in casa! Copil incapatanat ce esti! Chem Salvarea si te duc legata daca de bunavoie nu vrei!”…Dar eu imi spuneam si le spuneam ca vreau sa mor acasa, la mine in pat, si nu in spital…Ca eu nu ma duc la macelari…

Alex, nepotelul meu care avea vreo trei ani pe atunci, auzind diferite discutii in casa, vine la un moment dat la mine si-mi zice: „Lavi, cine te-a pus sa te joci cu curentul? In loc sa vii acasa sa stai si cu mine sa ne jucam, ai bagat mainile in priza si zaci acum…Asa faci mereu cand vii acasa…Mereu esti bolnava…”. Avea dreptate si copilul…daca ma jucasem pe unde nu trebuie …

Dupa o saptamana n-au mai tinut discursurile mele despre a muri acasa si m-au dus la spital. Bertesteanu, doctorul care s-a ocupat de mine, macelarul care o operase si pe sora mea si o scapase de pacatoasele amigdale, si-a pus mainile in cap…I-a zis mamei ca e nebuna ca m-a tinut in halul ala acasa…

A urmat mai bine de o saptamana de internare in Spitalul Judetean Slatina…Ce m-am distrat aici…N-aveti idee…

Lasam deoparte faptul ca nu mi-a facut nimeni nici o analiza sa vada ce dracu’ e in gatul meu si m-au bagat pe tratament soc: penincilina, inca o chestie de nu imi mai aduc aminte cum se numea…perfuzii si vene sparte intr-o veselie, caci nu a binevoit nimeni sa imi puna o branula (venea saraca mama la sase dimineata la spital cand trebuiau sa imi faca injectiile intravenos, caci i-am spus clar ca nu las pe nimeni sa se apropie de mine daca nu e ea acolo…si nu radeti de faptul ca aveam 24 de ani si un asemenea comportament…experimente si experiente de-astea spitalicesti ati trait cu siguranta si voi)…Lasam deoparte faptul ca pe la mijlocul tratamentului i-au spus cu seninatate mamei ca il intrerup pentru ca nu mai au in farmacie medicamentul respectiv…Mama, ca de aceea e mama, s-a dus la farmacia din fata spitalului si a cumparat restul de tratament…A dat o gramada de bani pe el…e si acum acasa in dulapul-farmacie. Ca o domnisorica asistenta sa ii spuna cu mai multa seninatate: „Da’ ce doamna, v-am pus noi sa cumparati? Nu i le facem ca nu v-a cerut nimeni sa aduceti asa ceva…Am intrerupt tratamentul si gata…”…

Cum spuneam lasam astea deoparte…In prima noapte, incercand sa adorm, am simtit ceva miscandu-se pe cearsaf…M-am dat jos din pat si am aprins lumina incercand sa nu o trezesc pe colega de salon. Eram intr-o rezerva de doua persoane…Pai cum sa va spun… Alfred Hitchcock e mic copil cu scenariile lui…Peretii erau negri de gandaci, pe dusumea colcaiau si vreo doi trei jucau leapsa in patul meu…Mi-am inabusit un tipat, am trezit-o pe doamna din patul celalalt si am stat mandoua ca pupezele toata noaptea de vorba (cat puteam vorbi eu cu gatul umflat de ziceai ca explodeaza dintr-o clipa in alta)…Ziua dormeam, noaptea pazeam gandacii…

Si era vara, 40 de grade afara, de la geamul meu vedeam iesind din cofetaria de peste strada oameni cu inghetata, si cam 40 de grade era si temperatura corpului meu…dupa aproape o saptamana de tratament…vai de fundul meu (la propriu) si de venele mele…

O cheama doctorul pe mama…banuia ca s-ar putea sa se fi format o punga de puroi undeva pe langa amigdale si de aceea sa fac febra…Si cica trebuie sa ma intepe acolo in gat cu un ac si sa traga intr-o seringa sa vada ce e…Nu va puteti imagina bocete pe mine, istericale si amenintari cu fuga din spital…De-au tinut doua asistente de mine si mama si doctorul ma implora sa nu ma mai misc ca cine stie ce imi mai face pe acolo…A trecut si asta…dupa anestezie am avut niste dureri de m-au facut sa uit de febra si alte cele. Concluzia…nu era nici un puroi…

A doua zi ii vine doctorului alta idee…Ma trimite la sectia de infectioase…Banuia el ca as avea meningita…Bunica mea, cum v-am mai spus a fost cadru medical…si un mic pui de medic m-am simtit intotdeauna…Stiam ca la meningita sunt cateva simptome…Nu poti pune barbia in piept, te doare foarte tare capul…Asa m-a verificat si doctora de la infectioase: m-a pus sa aplec capul sa imi pun barbia in piep, m-a intrebat daca ma doare capul…Pai nu era nici una nici alta…Si atunci ce-mi zice: „Nu pare ca ai avea meningita, dar nu vrei totusi sa ramai la mine pe sectie sa iti fac o punctie?” Am strans din pumni si din dinti, am zambit apoi, si am spus: „Nu, multumesc. Ma intorc la ORL”. Cum dracu’ sa ma las pe mana aleia? Acum ma gandesc ca o puteam intreba: „Dar sa-mi taiati o mana, un picior…ceva…n-as dori? Eventual sa imi fac buletin de cobai…”

M-am intors la ORL, am mai stat pe acolo cateva zile, m-am pus pe picioare intr-un final si apoi am plecat acasa…Bertesteanu mi-a spus zambind pe sub mustati ca ma asteapta la operatie si mi-a spus ca nu am voie sa mai mananc inghetata…mult, mult, mult timp de acum incolo…Am spus da si-n gandul meu i-am spus ca o sa ma vada la operatie cand mi-oi vedea ceafa…Cat despre inghetata…De mancat am mancat eu, caci altfel n-as simti ca traiesc cu adevarat…Cine nu e dependent de inghetata face parte dintr-o specie straina mie…

In acele zile, a avut nunta la Brasov Roxana, colega mea de birou…Am sunat la firma, le-am spus ca nu ajung si toti au crezut ca m-am dat lovita (ce expresie…ha ha ha) si nimeni nu m-a crezut ca-s bolnava…Imi amintesc expresia de pe fata lui Andu cand m-a vazut cu mainile invinetite de la perfuzii …Era vara, ce sa fac…Se uita lumea la mine in mijloacele de transport in comun ca la ultimul drogat…A zis ca el nu poate lucra cu mine asa…sa fac ceva sa imi acopar mainile…

Mi-a fost bine vreo doua zile…am inceput sa fac iar febra…Sefa zicea ca sunt nebuna, ca sunt ipohondra…Ideea e ca de cate ori fac febra nu se simte caldura pe piele la atingere…Doar daca folosesc termometrul…Am patit-o cu asistente carora le spuneam ca mi-e rau, ca am febra…puneau mana pe fruntea mea si-mi ziceau ca nu am nimic…Si termometrul arata apoi 40…A inceput sa mi se umfle si gatul…Noaptea am ajuns la urgente la Victor Babes…Unde aveam sa raman vreo zece zile…Si asa a inceput iar distractia…

Gatul mi se umflase, ganglionii de fapt (asa au zis asistentele) de ziceai ca-s vreun pui de mutant de prin filmele SF…Erau 40 de grade afara si eu dardaiam in patul de spital cu nu stiu cate paturi pe mine si cu sticle de plastic umplute cu apa fierbinte pe care mi le tot schimbau asistentele din ora in ora…

Aici a fost mai bine…nu am avut gandaci, aveam baie in salon, mi-au pus branula, caci tot la vene au ajuns…De data asta mi-au scutit funduletul de suferinta caci imi faceau penincilina intravenos…doza dubla…Au pus domnisoarele asistente branula pe amaratele mele vene, numai ca au uitat sa o mai si schimbe si uite asa dupa vreo saptamana mi se umflase mana…tineam degetele despartite cat de mult este posibil si tot se incapatanau sa se atinga. Ii spun asistentei care era de garda…Au o seninatate in ele domnisoarele astea…de invidiat si nu alta…Si-mi zice: „Nu e nici o mana umflata, vi se pare!” Asa imi venea sa ii bag mana aia neumflata in ochi de nici nu va imaginati. Cand dupa studieri indelungate ale fenomenului s-a convins ca mana era intr-adevar umflata a hotarat sa scoata branula si nici ca mi s-a mai pus alta. Au zis ca ma baga pe tratament medicamentos ca e bun si ala, ce-are? Chiar daca nu terminasem tratamentul injectabil prescris…Eh, treaba asta cu tratamentul e un fel de las ca merge si hais si cea, asa dupa cum ni se arata.

Revenind…Gatul nu ma durea, era doar umflat si faceam febra…Puteam sa mananc cat de cat…

In afara de faptul ca eram internata intr-un salon de pneumologie (ha ha ha, din nou) era totul in regula…Aveam sanse sa plec sanatoasa cu gatul, dar sa ma pricopsesc cu un TBC…ca ce mai tuseau cele sase paciente, ce-mi tineau companie, cu plamanii in pioneze…

Erau doua doamne doctor care se ocupau de noi, pacientii din salon…Am intrebat si eu, ca tot omul, ce am…Pai doamna doctor a zis ca nu stie si ca oricum daca ar sti nu as intelege eu…Mai sa fie a dracului de treaba…Va dati seama…N-as fi inteles…Intr-una din zile imi zice ca o sa imi faca niste analize ca banuiesc ca as avea ganglioni in corp…Ce dracu-i aia, nu ma intrebati…Dar cand auzi asa ceva, te gandesti sa te apuci sa iti scri testamentul, sa-ti pregatesti alea alea pentru inmormantare…

N-am avut ganglioni niciunde…Cred ca avea doctora in creier…Nici aici nu s-a uitat nimeni la gatul meu…Parca ar fi avut gatul vreo importanta…Ce daca era umflat…Dar m-am simtit mai bine, nu am mai facut febra, gatul s-a desumflat. Habar n-am ce am avut …m-au externat, si colac peste pupaza mi-au dat trimitere la Coltea sa imi fac niste analize la sange ca s-ar putea sa am o infectie in sange…Iar imi venea de murit…Ce-au mai ras aia de la Coltea de mine cand le-am zis pentru ce ma caut si le-am aratat biletul de trimitere…Sa n-ajungeti vreodata prin spitalul ala…e platou de filmare pentru filme horror…N-am avut nici pe dracu’ in sange sau pe langa…

De atunci am facut amigdalita cam de trei patru ori pe an…Am mai avut placerea unei internari de cateva zile in spitalul din Slatina…s-a rezolvat cu penincilina si tot fara nici un fel de analize…Restul le-am dus pe picioare acasa…Am zacut, am bocit, mi-am terorizat familia si prietenii, am mai fost si singura si atunci a durat mai mult ca nu a avut cine sa ma ajute…

Dar de operat nu ma operez nici sa-mi spuna ca maine mor…Ca doar nu-s amigdalele astea mai ale dracu’ ca mine? Eh, uneori mai sunt, dar le vin eu de hac…Traiasca antibioticele si ranitidina (caci fara ea in loc de stomac as avea acum un saculet de panza subtire si zdrentuita)…Imi aduc aminte de scena din Men in Black cu aia multi si mici si parosi din dulap…Cred ca asa sunt si amigdalele (mai putin partea cu parosenia).

Si daca fac eu haz de necaz acum, nu as dori nimanui sa treaca prin cele de mai sus…Sunt, e adevarat, oameni care sufera de boli mai grave, care indura dureri mai mari…Dar eu nu suport durerea si cu greu ii fac fata si cu asta basta…In plus, in zilele acelea din spital am simtit cu toata sinceritatea, ca nu ma mai fac nicicand bine si ca o sa mor acolo…

Amigdalele mele isi fac iar de cap…De fapt, cea stanga doar, de data asta…Am inceput tratamentul cu antibiotice la timp…Cinci zile de acum incolo voi fi fortata de imprejurari sa manac dimineata…Offf, cat urasc asta cand sunt bolnava….Dar ma fac eu bine iar, din nou, etc….

Si chiar daca nu isi fac simtita prezenta poate o viata intreaga, aceste bucatele de carne care salasluiesc in gatul fiecaruia dintre noi EXISTA…Si cand le apuca dracii fac urat rau de tot…Asa ca nu va doresc decat amigdale nebelicoase si timide si cuminti…si stati cat mai departe de sectiile de ORL…

Am cautat azi pe internet originea acestui acronim…Cica e: otorinolaringologie (studiul afectiunilor urechii, nasului si laringelui). Ce urat suna…Am stiut eu de ce nu am vrut sa fac medicina…

P.S.  Am scris acest blog.post (lung ce-i drept…nu stiu ce am in ultima vreme de joc ruleta ruseasca cu rabdarea celor care ajung pe-aici, dar nu ma pot abtine) pentru a le da importanta amigdalelor mele, pentru a afla si ele cata consideratie am pentru ele, asta ca sa nu se mai umfle in…gatul meu, din lipsa de laudatori si bagatori de seama la adresa lor.

Deci (acum vorbesc cu voi, cele doua amigdale belicoase proprietate personala), daca nici acum nu va potoliti…(offf cat as vrea sa va amenint ca va fac cunostinta cu cutitul lu’ Bertesteanu)…deci daca nu va potoliti, ma supar rau si…

La dracu’…nu am cu ce sa le santajez…oare ele stiu asta? Sper sa nu…Ssssssssssss……